miercuri, 18 iulie 2012

Sirenele se intorc


- În folclorul fiecarei tari exista legende si basme despre fiinte umanoide subacvatice, fie ca se numesc ondine, sirene, rusalce sau oceanide. Despre asemenea creaturi enigmatice, jumatate om - jumatate peste, au pomenit in jurnalele lor de calatorii, si navigatorii Cristofor Columb si Magellan. În secolul XXI, sunt putini cei care mai cred ca sirenele exista cu adevarat. Și totusi, in fiecare an, apar noi marturii ale existentei lor. Conform unor teorii recente, rusalca, ca si Omul Zapezilor, este o specie necunoscuta a unui mamifer foarte apropiat de Homo Sapiens -

Rusalcele - nalucile apelor

"În noaptea asta apele devin atat de limpezi, ca poti vedea pana in strafundurile celui mai adanc lac. Și cand intunericul noptii devine de nepatruns, din adancuri ies duhurile apelor, rusalcele, cu parul negru, lung, despletit, curgand pe trupul vaporos. Pe neas­teptate, somnul tihnit al noptii se intretaie de rasetele lor neastamparate, zglobii. Vocile lor mladioase se con­topesc armonios in cantece de o frumusete neome­neasca. Numai in noaptea asta le es­te permis sa iasa din abisurile apelor in care au fost zavorate.”
Suntem in saptamana Rusalcelor, saptamana lui Ivan Kupala. Este mie­zul noptii. Pe malul raului Nipru, nu departe de vechea asezare de ca­zaci za­porojeni Oleski, din Ucraina, oa­menii s-au adu­nat in jurul focului, in­tocmai ca in vre­murile de demult, pen­tru a petrece im­preuna noaptea premer­gatoare solsti­tiului de vara. Cel mai ba­tran dintre ei le spune ti­nerilor povestea Rusalcelor. În tra­ditia slava, serbarile inchinate ze­ului Soare Kupaila si a sotiei sale, tarina apelor, s-au celebrat din timpuri stra­vechi. Odata cu trecerea timpului, sar­ba­toarea de origine pagana s-a con­topit cu cea crestina a nas­terii Sfan­tului Ioan Botezatorul, de pe data de 24 iu­nie, capatand in arealul slavilor de ra­sa­rit denumirea de Ivan Kupala. Jocu­rile si fes­tivitatile ca­re marcheaza acest eveniment s-au pas­trat pana as­tazi. Timp de o saptamana, noptile sunt inchi­nate zeitei apelor si tuturor duhurilor si spiritelor ca­re salasluiesc in imparatia adancurilor. În cea de-a saptea noapte, cea premergatoare
zilei solstitiului de va­ra, oamenii se scalda in apele curgatoare, prega­tin­du-se sa intampine zorii celei mai lungi zile din an. Pe ma­lurile apelor se aprind focuri mari, peste care sar cei mai curajosi tineri, se canta, se danseaza si se spun po­vesti despre rusalce, sirene si alte creaturi ale apelor.
"Rusalcele sunt fetele tinere care, din chinurile dra­gostei, si-au pus capat zilelor, aruncandu-se in ape. Drept pedeapsa, sufletele lor raman intemnitate pe veci in adancuri, si numai o data pe an, in saptamana lui Ivan Kupala, le este ingaduit sa paseasca iarasi pe pa­mant, asemeni oamenilor. Stapanite de invidie si do­rinta de razbunare, rusalcele, prin cantecele lor nease­muit de frumoase, prin jocul si dansul lor fermecator, is­pitesc tinerii nesabuiti, atragandu-i in ape adanci si inecandu-i”, isi continua povestea batranul. În jurul lui, langa foc, s-au strans mai toti tinerii din sat. Îl asculta cu rasuflarea intretaiata, stiind ca va urma o poveste terifianta, asa cum mos Stepan, vajnicul descendent al cazacilor zaporojeni, spune in fiecare an.
"Ele nu sunt fiinte inchipuite, ci spirite ce au ramas captive in aceasta lume, prin pacatul sinuciderii. Na­lucile lor au fost adesea vazute in zavoaiele dese si ha­tisurile de trestie. De multe ori, ele taie calea tre­ca­torilor cu rugamintea de a le da un nume, ceva de man­care si de imbracat. Caci aceste spirite nu mai au nu­me, nici obiceiuri pamantesti. Din dorinta de a trece in lumea de dincolo, ele cer a se reintrupa, pentru a se pu­tea cai si apoi a putea muri din nou, crestineste. Și vai de omul acela care refuza rugamintea unei rusalce! Caci razbunarea ei este teribila. Demult, pe vremea cand eram tanar si nimic nu ma infricosa, am ple­cat in toiul noptii sa ma scald in baltile Ni­pru­lui. Totul s-a petrecut exact in aceasta noapte. Pusesem prinsoare cu doi prieteni ca rusalca nu este decat un personaj fictiv si ca in apele raului nu salasluieste nici o creatura. Desi eram convins ca ma voi intoarce dimineata aca­sa viu si nevatamat, pentru mai multa sigu­ranta, mi-am luat cu mine cainele. Iar in
rucsac, am bagat in ultimul moment un apa­rat micut de ra­dio. Cred ca ma temeam mai mult de sin­guratate decat de spirite. Era tarziu, in noapte, cand am ajuns pe malul baltii. Stra­batusem cati­va kilometri printr-un crang, apoi cu greu am traversat stufarisul des.
Am deschis aparatul de radio si am scos din rucsac cateva lemne de foc cu care ve­ni­sem pre­gatit. Noptile de iunie erau inca reci, astfel ca un foc la care sa ma in­calzesc dupa baie mi se parea absolut ne­cesar. Tre­cuse de miezul noptii, ma pregateam sa intru in apa cand, brusc, aparatul de radio a amutit. Flacarile au pal­pait, tremurand vizibil sub suflarea unui vant im­perceptibil si in cateva clipe focul abia aprins s-a stins in mod straniu. Am in­cre­menit, asteptand ca ceva imi­nent sa se produca. Cainele a ridicat capul, ciu­lindu-si urechile. De departe, a inceput sa se auda un dangat de clopot, ca intr-o jelanie. Eram la o departare de cati­­va kilometri de cea mai apropiata asezare ome­neasca si, practic, era imposibil sa aud un asemenea sunet in toiul noptii! Cainele a inceput sa urle prelung. M-am infiorat si m-am dat cativa pasi inapoi, catre stufarisul ce se intindea in spatele palmei de pamant unde imi lasasem lucrurile, cu ochii tinta catre apa. Din hatisuri, o pasare si-a luat brusc
zborul, tasnind prin aer si speriindu-ma ingro­zitor. Îmi auzeam fiecare bataie a inimii si timpul scurs, nu mai mult de cateva minute, mi se paru o vesnicie. Deodata, luciul baltii s-a luminat usor de o stra­lucire albastruie si apele s-au invol­burat. M-am sim­tit ca hip­notizat.
Desi eram con­stient de tot ceea ce era in jurul meu, trupul si mintea nu imi mai dadeau as­cultare. Ce­va irezistibil ma atra­gea catre apa. O che­mare surda, nevazuta. Am intrat in apa si, deodata, mi-am simtit trupul incolacit de alge. O forta puternica ma tragea la fund. Simteam cum ma inec, dar nu ma puteam im­potrivi. În acel moment, la­tratul agitat al prietenului meu credincios m-a readus in simtiri. Am inceput cu dispe­rare sa ma zbat, incercand sa ma eliberez si, prin bradisul baltii, in apele tulburi, am zarit un contur uman cu chip femeiesc. Groaza pusese sta­panire pe mine si cu miscari violente si haotice am inceput sa dau din maini si din pi­cioare. Cu greu am ajuns la mal si, tremurand de frica, am rupt-o la fuga, fara sa mai pri­vesc inapoi”.
De atunci au trecut aproa­pe 50 de ani, dar mos Stepan nici pana in ziua de astazi nu isi poate explica cu ce fiinta stranie s-a intalnit in acea noapte. Poate ca fusese, intr-adevar, asa cum spun le­gen­dele, un spirit al apelor care nu trebuia tulburat. Cert es­te ca nu va mai incerca niciodata sa afle daca ru­salcele exista cu adevarat.

Umanoizii subacvatici

Relatari similare cu cea a batranului Stepan se pot auzi in mai toate localitatile asezate pe malul apelor. Desi rusalcele par a fi creaturi desprinse din paginile basmelor si legendelor populare slave, totusi, sutele de marturii ale oamenilor care povestesc ca au avut parte de asemenea intalniri nu pot fi ignorate.
Dmitri Madinovski, un renumit criptozoolog rus, pro­fesor in stiinte biologice la Universitatea din Oren­burg, a adunat zeci de asemenea marturii referitoare la existenta rusalcelor. Conform ipotezei emise de savan­tul rus, rusalcele nu sunt spirite, duhuri ale oamenilor morti, ci sunt fiinte umanoide care, in urma cu mii de ani, au evoluat paralel cu omul, stabilindu-si habitatul in mediul acvatic. "Dovezi referitoare la existenta fiintelor umanoide subacvatice exista de secole. Faptul ca in ultimii ani au aparut mai rar nu inseamna ca aceste creaturi cu trasaturi umane nu mai traiesc, ci ca, din cauza poluarii apelor, au ramas tot mai putine. În plus, popularea intensa de catre oameni a zonelor care in urma cu cateva secole erau complet pustii re­prezinta un factor suplimentar al disparitiei rusal­celor, sirenelor si a altor amfibieni umanoizi”.
Criptozoologul rus sustine ca ru­sal­cele, la fel ca si Yeti, o alta creatura a carei existenta nu a fost dovedita cu cer­titudine, sunt fiinte inzestrate nu numai cu ra­tiu­ne, dar si cu anumite abilitati extrasenzoriale. Conform marturiilor adunate de Dmitri Madinovski, rusalcele sunt capabile sa influenteze prin tele­patie psihicul uman, sa aduca "su­biec­tul” in stare de hipnoza, pentru a-l putea manipula, sa ii influenteze organismul, pro­vocandu-i boli si chiar moartea. În ultimii ani, tot mai multe rapoarte re­feritoare la existenta acestor fiinte au aparut in zona raului Ural, de la granita dintre Europa si Asia.

În noaptea de Ivan Kupala

În vara anului 2008, medicii de la spitalul din oraselul Orsk din Rusia s-au confruntat cu un caz ex­trem de ciudat. Doi baieti fusesera adusi cu ambulanta de pe malul raului Ural, unul cu diagnosticul pre­zumtiv de epilepsie, celalalt complet amutit. Nici unul, nici ce­lalalt nu suferisera vreodata de boli cu ase­me­nea simptome, pana in ziua aceea fiind oameni perfect sa­natosi. Cei care chema­se­ra ambulanta povesteau in­gro­ziti ca fusesera martorii unui fenomen paranormal. Baietii stateau la plaja cand, deodata, cineva a inceput sa ingane o melodie. Glasul de femeie era nespus de frumos, cristalin, ca dintr-o alta lume. S-au uitat im­pre­jur si la cativa metri de ei, au zarit o fata de o fru­musete neobisnuita. Rasa­rise dintre ape, pe neas­tep­tate, in valtoarea raului, acolo unde curentii erau cei mai puternici. Parul ii era de o culoare maronie-ver­zuie, avea ochii foarte mari, de un albastru intens.
Desi parea o fiinta omeneasca, cu siguranta nu era. Toti erau fermecati de strania aparitie, insa unul dintre baieti se comporta ca si cum ar fi fost hipnotizat. Încremenise cu gura cascata, cu ochii mari, atintiti catre fe­meie. Deo­data, ca la o che­mare, s-a desprins de lan­ga prie­te­nii sai si a in­ceput sa alerge ca­tre rau. În zadar au in­cercat ceilalti sa il impie­di­ce, ba­ia­tul s-a smu­cit violent si s-a aruncat in apa. Intuind pe­ricolul, u­nul dintre tinerii de pe mal a ridicat o piatra si a aruncat-o in directia cre­atu­rii, care a scos un sunet stri­dent, infri­cosator, si a dis­­parut in var­tejul curen­ti­lor. Cu greu, ba­iatul care se arun­case in rau a fost scos la liman. Dupa cateva clipe, se prabusi la pa­mant, zvar­co­lindu-se con­vulsiv, ca in­tr-un atac de epi­lepsie. Iar cel care aruncase piatra amu­­­­tise complet, ne­putand scoa­te nici un sunet. Spe­riati, tinerii au chemat ime­diat salvarea. Medicii i-au transportat de urgenta la spital. Baiatul ce amutise si-a revenit brusc a
doua zi, insa cel care sarise in apa a stat pe patul spitalului luni in sir, fara ca medicii sa reu­seasca a-i pune un diag­nostic. Desi inainte de ne­fe­ricita intalnire, baiatul fusese complet sanatos, acum, du­pa misteriosul "atac”, se afla intr-o stare in­certa, su­ferind de diferite simp­tome, la care doctorii nu au gasit tratament.
Dmitri Madinovski sustine ca in ultimii 20 de ani, pe teritoriul Rusiei, cel putin 60 de persoane au murit in urma unei astfel de intalniri cu rusalcele, iar cateva sute de martori au scapat ca printr-o minune. Expli­catiile si ipotezele emise de oamenii de stiinta au fost diverse, de la animale nedescoperite inca, specii rare, pe­riculoase, pana la teoria lumilor paralele si a "por­talurilor” prin care, uneori, fiinte nemaivazute ajung in lumea noastra.

"Runan sah” - omul amfibie

În ultimii ani, locuitorii de pe coasta de sud-vest a Marii Caspice au semnalat in numeroase randuri prezenta unei creaturi amfibii cu trasaturi umanoide. În martie 2003, ziarul iranian "Zindagi” publica mar­turia unor pescari de pe traule­rul azer "Baku”: "Creatura a ino­tat paralel cu vasul nostru, pentru o lunga perioada de timp. Initial, am crezut ca este un peste mai ma­re, dar apoi, apropiin­du-se, am ob­servat ca fi­inta avea pe cap par, iar in partea din fata a cor­pu­lui... maini!”.
La scurt timp dupa pu­blicarea declaratiei capi­tanului Gafar Gasanof, la redactia ziarului iranian au inceput sa soseasca zeci de scrisori de la cititori, in care acestia sustineau ca povestea este adevarata si ca "omul marilor” traieste de mult in Marea Caspica. În Iran, in regiunile de pe malul marii, localnicii va­zusera in repetate randuri, fie in apa, fie pe uscat, o creatura ciudata, cu aspect uman. Toate descrierile acestei fiinte erau identice: o inaltime medie de 1,65-1,68 metri, cu un corp musculos, pe abdomenul apla­tizat si pe spate prezentand aripioare inotatoare, in loc de talpi - labe, iar cele patru degete de la maini fiind unite printr-o membrana.. "Mainile si picioarele ii sunt mai scurte si mai robuste decat la oameni.
Are un nas asemanator cu botul unui delfin, ochii rotunzi, gura mare, cu buza de jos prelungindu-se pana la gat, fara a avea bar­bie”, po­ves­tesc martorii.
În Iran, omul amfibie este numit "Runan sah”, "comandantul marilor”, datorita faptului ca a­tunci cand apare, este me­reu insotit de bancuri de pesti care il urmeaza ca niste subordonati. Din cand in cand, scoate su­nete similare cu cele ale delfinului, de parca ar transmite ceva.
Recent, "Runan sah” a fost vazut si in satele pescaresti din zona ora­selor Astara si Len­ko­ran, din Azerbaidjan. Ast­­fel ca oceanografii si crip­tozoologii au emis ipo­teza ca in Marea Cas­pica exista o intreaga co­lonie de asemenea fiinte umanoide subac­va­tice.
Despre creaturi si­mi­lare a vorbit si celebrul scufundator Jacques Ma­yol care, in apropiere de coasta statului Peru, in adancurile oceanului Pa­cific, ar fi vazut niste fiinte cu trasaturi umane. Fran­cezul Ma­yol a fost primul om care, inca din anii '70, a reusit sa coboare sub adancimea de 100 de metri, fara echipament. Metoda lui de scu­fun­dare, care a uimit lumea, se baza pe abilitatea de a utiliza la maximum capacitatea sa pulmonara. Scu­fun­datorul avea o foarte buna pregatire psihologica si fi­zica, folosind tehnici de concentrare si relaxare. Tes­tele medicale realizate in timpul submersiunilor sale re­cord au dovedit faptul ca bataile inimii lui se rareau foarte mult, ajungand de la 60 la 27 de batai pe mi­nut. O asemenea capacitate o poseda doar mami­ferele marine, delfinul, balena si foca. "Într-o buna zi, copiii viitorului se vor reuni cu trecutul lor subacvatic. Din apa am aparut, in ape ne vom intoar­ce. Acesti copii vor fi in armonie perfecta cu marea, vor putea inota si se vor scufunda cu
delfinii, cu focile, cu balenele. Oamenii se vor adapta la oceane, iar femeile vor naste in apa marii. Homo Delphi­nus nu este doar un concept”, spu­nea Jacques Mayol, in anul 2000.
Pornind de la afirmatia sa, re­cent, canalul de televiziune "Ani­mal Planet” a difuzat un docu­mentar care prezinta o teorie revo­lu­tionara. Realizatorul filmului, Charles Foley, emite ipoteza con­form careia, in urma cu zeci de mii de ani, o anumita ramura a pri­ma­telor s-ar fi retras in apa si ar fi evoluat in me­diul ac­vatic. Aceste "mai­mute marine” au disparut de mult, dar poa­te nu este atat de fantezist sa ne in­tre­bam daca nu cum­va pri­matele acvatice sunt stra­mosii sirenelor, rusal­celor si oamenilor am­­fi­bie, pe care astazi, cand si cand, le mai in­talnim.

AS
preluat din... www.esoterism.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu