joi, 29 noiembrie 2012

Insule misterioase


Epave pe insula Barsa-Kelmes 
- În seria misterelor neelucidate se afla si multe zone terestre ce par bantuite de un blestem. Locuri din care oamenii dispar fara urma, teritorii populate de fiinte stranii, lovite de destine dramatice. Între ele, un loc predilect il ocupa cateva insule ale caror enigme sunt "vii” si in ziua de azi -

Insula Barsa-Kelmes - o poarta intre doua lumi
 
În Asia Centrala, intre Kazahstan si Uzbekistan, se intinde Marea Aral sau Marea Ostroavelor, ce odata adapostea peste 1500 de insulite. Cea mai mare dintre ele, insula Barsa-Kelmes, este si cea mai enigmatica, o insula care de multa vreme nu mai este locuita de ni­meni. În limba kazaha, numele ei se traduce prin "insu­la disparutilor”, caci de secole, de cand a fost desco­pe­ri­ta, cei care s-au avantat in inima ei au disparut fara ur­ma. Deasupra intinderii de pamant apare uneori o cea­ta deasa, stranie. Sate intregi au fost inghitite de aceasta pacla care, ca o umbra a mortii, pare sa-si pan­deasca victimele. Locuitorii dimprejurul insulei sunt convinsi ca aici se gaseste o poarta intre lumi, o poarta a timpului. Se spune ca prin aceasta poarta apar adesea, in planul real, fiinte enigmatice ce astazi nu mai exista, pa­sari cu aripi mari, cu dinti si cioc ascutit, monstri ai ape­lor, creaturi ciudate, ce seamana cu dinozaurii erei me­zozoice. Aici, ceasurile nu mai functioneaza si tim­pul se scurge mult
mai repede, o ora transformandu-se intr-o zi.
 În secolul al XIII-lea, in timpul marilor cuceriri ale Im­periului Mongol al lui Ginghis Han, insula a servit drept refugiu pentru oamenii ce reuseau sa fuga din ca­lea hoardelor cotropitoare. Se retrageau aici, parasin­du-si casele si salvandu-si doar viata. Asteptau ca pe­ri­colul sa treaca si reveneau la pamantul natal. Doar ca atunci cand se intorceau, constatau cu uluire ca lipsisera ani si nu luni, asa cum crezusera. Vecinii sau rudele aproa­pe ca nu ii recunosteau. Insula le inghitise cu la­comie zeci de ani. Şi asa, oamenii au inceput sa creada ca acolo salasluieste duhul necuratului. Desi apele dim­prejurul insulei erau foarte bogate in peste, niciun pes­car nu se mai incumeta sa se apropie de acea zona bles­temata.
 Secolele au trecut si oamenii au devenit mai putin superstitiosi. Povestile au fost date uitarii si pe insula au aparut noi vizitatori. În anii '50 ai secolului trecut, o parte din locuitorii unor asezari de pe malurile Marii Aral s-au mutat pe timpul iernii pe insula Barsa-Kel­mes. Se pare ca acolo vanturile erau mai domoale si tem­­peraturile mai putin scazute. Dar odata cu venirea pri­maverii, oamenii nu s-au mai intors la casele lor. Alar­mati, apropiatii lor, ce ramasesera pe con­tinent, au plecat sa ii caute. Ajun­gand pe insula, au desco­perit iurtele goa­le si animalele parasite, unele moarte de foame si sete. Nicaieri insa nici tipenie de om. Desi era o zi se­nina, cu un soare ar­zator, deodata, pes­te insula s-a lasat o per­dea de ceata groasa, compacta, de forma len­ticulara. Numai tarmul marii ramasese insorit. Oamenii s-au impartit in doua echipe, unii au ramas sa astepte aproape de malul marii, in portiunea lu­minoasa, altii au plecat in cautarea dis­parutilor, intrand in stratul gros de pacla.
 Au tre­cut ore, apoi zile, si echipa de cau­tatori nu s-a mai intors. În cele din urma, cei ra­masi aproape de tarm au parasit insula si, ajungand pe continent, au anun­­tat de indata autoritatile.
 În aceeasi zi, un avion "Li 2” a plecat catre insula, intr-un zbor de recunoastere. Înca de depar­te, pilotii au vazut ceata deasa ce acoperea cea mai mare parte a ostrovului si au ra­portat ciudatul fenomen. Apro­piindu-se, au observat ca deasupra paclei se invart niste obiecte rotunde, lumi­noase. "In­trau si ieseau din panza de ceata, ca si cum ar fi urmarit zborul avionului nos­tru”, po­ves­tea capitanul de aviatie Grigori Men­sikov. "Ajungand la cativa metri de­par­tare de pacla enigmatica, acele cea­sor­nicelor de la bord au inceput sa se invarta haotic si, deodata, motoarele avionului au incetat sa mai functioneze. Cu mare greu­tate, am reusit sa manevram aparatul si sa aterizam pe tarmul insulei. Discurile lumi­noase sta­teau nemiscate, supraveghindu-ne. Apoi, au disparut brusc, in valul cetos”.
 Pilotii au raportat incidentul si, la fata locului, au sosit mai multe detasamente de militari. Zona in care ceata plutea a fost ime­diat im­prejmuita. Pentru ca pacla deja in­­ghitise mai multi oameni, militarii au ho­tarat ca, in cautarea disparutilor, sa fie tri­misi caini. Mai multi cio­banesti germani, spe­cial an­tre­nati, au fost eliberati, dandu-li-se comanda de cau­tare. Nici unul dintre ei nu s-a mai intors.
 Atunci a fost adus un ve­hicul blindat. Toate deschi­zaturile au fost inchise ermetic si pe caroseria blin­da­tului au fost montate mai multe aparate de masura. Me­ca­nicul conducator, "sigilat” in interior, a primit ordi­nul strict de a nu intrerupe radioemisia nici macar o se­cun­da. Masina de lupta a fost legata cu un cablu me­talic si a inceput treptat sa inainteze in interiorul cetii. Tan­chis­tul transmitea fara intrerupere. Vizibilitatea era ex­trem de redusa, dar militarul nu avea de raportat ni­mic spe­cial. Misiunea se desfasura normal. Deodata, tan­­chistul amuti. De la postul de comanda a primit imediat co­manda de intoarcere. "De ce m-as intoarce tocmai acum?”, a raspuns militarul cu un ton in care se sim­tea pa­rerea de rau. Atunci vehiculul a inceput sa fie tras inapoi cu ajutorul cablului metalic. Scotand din ceata blindatul, militarii au observat cu uimire ca acesta era invelit cu o pelicula groasa de lichid inghetat, ce nu parea a fi totusi gheata. Trapa a fost de indata des­chisa, dar in
interior, nici urma de tanchist. Disparuse in cel mai straniu mod.
 Probele prelevate din gheata de pe blindat au fost ana­lizate de savantii de la Institutul Militar Fizico-Teh­nic din Moscova, care au concluzionat ca particulele de "apa” sunt de origine necunoscuta, componenta lor chimica neputand fi descifrata. Militarii au primit ordin sa evacueze zona, nu inainte de a transmite populatiei de pe coastele marii Aral avertismentul de a nu pa­trun­de pe insula, sub niciun motiv.
 Vadim Cernobrov, un renumit cercetator al feno­me­nului paranormal, presedintele Asociatiei Kosmopoisk (Cercetasii planetei), este de parere ca regiunea nu a fost niciodata abandonata de armata si ca acolo, in perioada sovietica, s-au desfasurat in secret studii in­tense. "Am aflat de la fosti ofiteri ca pe insula Barsa-Kel­­mes a fost depistata o baza extraterestra. Ceata enig­matica nu reprezenta decat un soi de scut de pro­tectie. Oricat de mult s-au straduit cercetatorii nostri, nu au putut descoperi elementele componente ale aces­tui scut si, prin urmare, nu au reusit sa-l anihileze. Cert este ca din interiorul paclei ieseau adesea aparate de zbor neidentificate, care stationau o perioada deasu­pra bazei militare, parca observand activitatea din in­terior, iar apoi, cu o viteza uluitoare, dispareau in aceeasi ceata. Zeci de voluntari si-au pierdut viata, intrand in pacla intunecoasa, incercand sa descopere misterul ei. Ce au vazut si au intalnit acolo nu se va sti probabil niciodata pentru ca niciunul
dintre ei nu s-a mai intors.”

 Insula Envaitenet
 În intinderile de apa de pe Terra, exista multe ase­menea insule misterioase, zone anormale, in care oa­meni si chiar sate intregi dispar fara a mai fi vazute vreo­data. Un asemenea loc este si insula Envaitenet, situata in mijlocul lacului Turkana, din Kenya. În limba tribului El Molo, populatia care locuieste pe tarmul lacului, Envaitenet inseamna "fara de intoarcere”.
 Prima inregistrare oficiala despre evenimentele misterioase petrecute pe insula dateaza din secolul al XVIII-lea. În acea perioada, teritoriul era locuit doar de tribul el molo, care se stabilise acolo, fugind din calea populatiilor nomade razboinice. De la bun in­ceput, oamenilor li s-a parut foarte straniu ca niciun ani­­­­mal si nicio pasare nu isi gasisera adapostul pe insula. Chiar si pietrele se "comportau” ciudat: dispa­reau si reapareau in alte locuri, se deplasau, lasand pe pamant urme vizibile. Iar in noptile cu luna plina, se spu­ne ca se auzeau urlete prelungi, neomenesti. În une­le zone, ramurile copacilor se impleteau atat de strans, incat inchideau complet accesul oamenilor in acele locuri. Apoi au inceput viziunile. Multi povesteau ca, pe timpul noptii, in fata ochilor le apareau deodata, ca din pamant, creaturi ciudate, asemanatoare oamenilor. Doar ca mult mai mari. Uriase. De peste doi metri. Cei care le vedeau isi pierdeau subit cunostinta, zacand asa ore sau chiar zile intregi. Nici cei
mai iscusiti vraci nu reuseau sa ii aduca in simtiri. Atunci a inceput dezas­trul. Oamenii cadeau raniti, se accidentau, se schilo­deau, se inecau, mureau in conditii extrem de stranii. Pe urma, in mod inexplicabil, chiar sub privirile ma­melor, au inceput sa dispara copiii. Nici trupurile lor nu mai erau de gasit. Mai tarziu, la fel de misterios, au dis­parut toti locuitorii insulei. Cand rudele lor, ingri­jorate de lunga absenta, au sosit pe insula, au desco­perit asezarea abandonata. Totul era in perfecta ordine, nu lipsea nimic, nici armele, nici ustensilele, numai oamenii disparusera fara urma.
 Astazi, fiecare populatie indigena care locuieste in regiunea lacului Turkana are propria versiune despre misterul insulei Envaitenet. De pilda, in credinta tri­bu­lui Samburu, un popor nomad de pastori, cand vracii, vrajitorii si inteleptii tribului mor, sufletele lor se trans­for­ma in serpi si se retrag in hatisurile insulei En­vaitenet. De aceea, niciunui muritor nu ii este permis sa calce acolo. Altfel, vrajitorii se vor razbuna cumplit.
 Misterioasele disparitii au fost puse si sub semnul unui blestem. Populatia tribului Masai crede cu tarie ca inaintasii lor, din anumite motive, au provocat mania divinitatilor, care au aruncat asupra tribului un blestem greu, ce ii urmareste si astazi. Cei care apartin tribului El Molo considera ca oa­me­nii disparuti au fost victi­me­le unor civilizatii nepa­mantene.
 Acele creaturi enig­ma­tice, conform credintei lor, ar trai ascunse sub pamant, in subteranele de sub insula. Straniu este si faptul ca in Oceanul Indian, care formeaza granita de sud-est a Kenyei, au fost raportate de nenumarate ori aparitii ale unor nave necunoscute, ce tasneau din adancuri si dis­pareau, cu o viteza colosala. Asemenea rela­tari au fost facute nu numai de simpli pes­cari, ci si de mai multi membri ai per­so­nalului navigant maritim. S-a emis ipo­teza conform careia abisurile oceanului ar fi stapanite de alte civilizatii, extraterestre. Sa fi fost oare insula Envaitenet o baza de origine "non-pamanteana”?
Conform geolo­gi­lor de la So­cie­tatea Regala Britanica de Geo­grafie, cauza disparitiilor si a ciudatelor feno­me­ne de pe insula ar fi una simpla: lacul Turkana, de origine vulcanica, emana une­­ori gaze toxice, care pot afecta psi­hicul uman. Din cauza acestor substante fluide nocive, oamenii se pot arunca sin­guri in lac, acolo unde isi gasesc moartea. Supravietuirea ar fi aproape imposibila, pentru ca in apa lacului colcaie crocodili. Dar daca explicatia stiintifica ar fi pe deplin reala, cum se poate explica faptul ca nu un singur individ a disparut, ci un sat intreg?

 Insula Saint Simon
 Pe tarmul Oceanului Atlantic, in estuarul Vigo, din nord-vestul Spaniei, exista un arhi­pelag, San Simon, care, in ciuda dimensiunilor sale foarte mici, a fost de-a lungul veacurilor un teritoriu insemnat. „Însemnat” de evenimente nefaste, de suferinte si nenorociri. Se spu­ne ca ostrovul ar fi fost blestemat, in urma cu se­cole, de catre un calugar care, inainte de a-si da ultima suflare, ar fi murmurat: "Voi, cei care puneti sta­panire pe aceasta insula, nu veti avea parte de liniste si pace! Tihna nu va reveni aici niciodata, pana cand oamenii nu se vor opri din a-si mai ucide semenii!”.
 De-a lungul istoriei sale zbuciumate, insula a fost locas pentru cavalerii templieri, pentru calugarii fran­cis­cani, pentru pirati, leprosi si detinuti politic. În se­colul al XII-lea, cavalerii Ordinului Templierilor, orga­nizatie militar-mo­nahala ce avea ca misiune apararea peregrinilor crestini si a crestinismului in general, au ridicat in acest paradis plutitor o manastire fortificata. Insula, situata in mijlocul estuarului Vigo, reprezenta pentru "Ostasii lui Christos” un punct geostrategic bi­ne pla­sat. De-a lungul se­co­lelor, manastirea a fost luata in grija diferitelor or­dine religioase, pana in veacul al XVII-lea, cand viata tihnita a calugarilor a fost curma­ta de sabia ber­berilor, renumitii cor­sari arabi din Nor­dul Afri­cii.
 În 1617, corabiile ra­pi­de ale piratilor berberi din Al­ger invadau coas­te­le vestice ale Spaniei. Pes­te noap­te, insulele gol­fului Vigo si toate locali­ta­tile din impre­jurimi fu­se­sera trecute prin foc si sa­bie. De cumplitele ma­sa­cre ale corsarilor afri­cani nu au scapat nici ma­car calugarii de pe insula San Simon. Manasti­rea a fost jefuita si apoi incen­dia­ta, iar toti calugarii, macelariti cu salbaticie. Legenda spune ca abatele manastirii, Padre Antonio, in incercarea de a salva ma­car statuia Sfantului Francisc, ocrotitorul si pa­tronul manastirii, s-ar fi luptat pana la ultima su­flare cu piratii algerieni. Va­zandu-si toti fratii ucisi, biserica devastata si altarul batjocorit, cu ul­timele puteri, abatele An­tonio ar fi invocat ajutorul Cerului si ar fi cerut ca nelegiuitii sa fie pedepsiti pentru oro­rile lor.
 Se spune ca de atunci insula a devenit un taram al mortii, un lacas al du­hu­rilor, un teritoriu bles­temat sa nu mai fie locuit in tihna, pana ce oamenii nu vor in­ceta sa se mai omoa­re unul pe altul. De­cenii la rand, un petic de pamant pe nesfarsita in­tindere a oceanului Atlan­tic a fost victima atacu­rilor piratilor si a talha­ri­lor, a fost pradat si jefuit de nenumarate ori, iar ma­nas­tirea fortificata, inal­tata de cavalerii tem­plieri, care parca refuza sa se prabuseasca, a fost arsa din te­melii si recladita de cateva ori. Astfel, la finele vea­­cului al XVII-lea, insu­la ramanea pustie. Pana in 1830 cand, printr-o ordonanta regala, teritoriul a fost de­sem­nat ca locatie pentru intemeierea unui lazaret pen­tru bolnavii de lepra. Datorita faptului ca dimensiunile insulei erau foarte mici, iar oamenii afectati de aceasta plaga cum­plita foarte multi, se hotaraste ca teritoriul sa fie extins. Astfel, intre San Simon si cea mai apropiata insulita, San Anton, se construieste un pod care sa unifice
cele doua palme de pamant si, in acelasi timp, sa separe bol­navii. Daca in San Simon erau adusi cei atinsi de cum­plita boala in faza incipienta, pe San Anton erau izo­lati pacientii in stare grava. Abandonati in voia sor­tii, muribunzii de pe San Anton aveau ca unica spe­ran­ta doar proviziile dispuse la jumatatea podului. Le­pro­sii se tarau pana pe pod dupa hrana salvatoare la­sa­ta acolo. Arhipelagul ce odata fusese un paradis mo­na­hal, un teritoriu incantator al linistii si al armoniei de­ve­nea, astfel, scena unuia dintre cele mai dramatice si mai infioratoare locuri ale Spaniei. Bles­temul aruncat asu­pra insulei si a locuitorilor ei capata o forma cum­plita.

 Leprozeria San Simon
 Leprozeria funesta a fost inchisa in 1927 si, din anii '30, odata cu inceperea razboiului civil din Spania, insula a devenit inchisoare pentru detinutii politici ce se impotrivisera regimului lui Franco. Oficial, aici se ri­dicase o colonie peniten­cia­ra pentru cei mai peri­cu­­losi infractori, dar, de fapt, pe insula era un lagar de con­centrare si exter­mi­na­re. Sute de oameni ce lup­ta­sera impotriva gene­ra­lu­lui Francisco Franco, libe­rali, republicani, adepti ai so­cialismului, fusesera in­chisi pe insula si supusi unor conditii inumane. Di­rectorul in­chisorii, un fer­vent partizan al fran­chis­mului, denumit si "trafi­can­tul de carne vie”, fa­cuse din insula un ade­varat infern. Redusese ratiile pri­zonierilor atat de mult, incat acestia de abia se pu­teau tine pe picioare. Ma­rise numarul execu­tiilor si, ajutat de medicul inchi­so­rii si de seful gardienilor, santaja detinutii. Ajun­se­se­ra sa stoarca bani chiar si de la rudele prizonierilor ca­re sperau in eliberarea vre­unei rude, fara sa  stie ca, de fapt, tatal fratele sau fiul fu­sesera deja exe­cu­tati.
 În anii '40, odata cu sfar­situl razboiului civil, insula de­venise atat de su­praaglomerata, incat fie­care detinut de abia dis­punea de o suprafata de 38 de centimetri, pentru a pu­tea dormi. Pe langa faptul ca aici vietuia o popu­latie neproductiva, sutele de pri­­zo­nieri cereau si anu­mi­te cheltuieli, pe care statul franc nu si le permi­tea. Sin­gura solutie ce se putea adopta era simpla: ex­ter­minarea. Plajele insulei, odata luxu­riante, deveni­sera o groapa comuna, in care zaceau sute de ca­davre. Insula devenise un adevarat loc al terorii.
 De abia in 1943 "Co­lo­nia Penitenciara San Si­mon” isi inchidea definitiv portile. Se sfarsise cu mor­tii aruncati pe plaja, se sfarsise cu contrabanda de carne umana, cu umilin­tele, abuzurile, teroarea... Dar cei care inca mai aveau pu­tere sa se intoarca la casele lor erau foarte putini. Insula ramanea in urma lor, lugubra si pustie, in mijlo­cul apelor oceanului.
În ciuda incercarilor de a "umaniza” acel loc sum­bru, transformandu-l in camin pentru oamenii din gar­da generalului Franco, blestemul calugarului arun­cat candva capata din nou forta. În august 1950, o ne­no­ro­cire se lega iarasi de numele insulei. Vasul "Mon­chi?a”, care naviga in directia San Simon, la bor­dul caruia se aflau 43 de ofiteri de elita din armata fran­chista, nu si-a mai atins niciodata destinatia. Din cauza conditiilor meteorologice nefavorabile si a cu­rentilor puternici, nava s-a scufundat si toti pasagerii au pierit. De parca spiritele detinutilor din "lagarul mor­tii” s-ar fi razbunat pe calaii lor. Acestea au fost insa ultimele su­flete pe care blestemata insula le inghi­tea. Printr-un or­din, teritoriul a fost evacuat. Ostrovul ra­manea din nou abandonat, din nou pustiu. 

preluat din http://www.esoterism.ro
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu