sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Au existat reactoare nucleare in vechime ?

Dorin Jurcau, Marius Şerbanescu
Descoperirea reactorului nuclear Oklo din Gabon

În anii saptezeci ai secolului XX, o mica diferenta la o uzina franceza de imbogatire a uraniului a condus la o descoperire senzationala: Enrico Fermi nu a creat primul reactor nuclear. Natura l-a precedat cu circa 2 miliarde de ani.
În mai 1972, la uzina de imbogatire a uraniului Pierrelatte din Franta, un angajat care efectueaza analize prin spectrometrie de masa a gazului hexafluorura de uraniu (UF6) pe probe provenite de la o mina de uraniu din Africa a observat o discrepanta in cantitatea de uraniu-235 continuta in probe. În natura, uraniul se gaseste in mod normal sub forma izotopului uraniu-238. Izotopul de uraniu-235, care este fisionabil se gaseste in proportie de pana la 0.7202 la suta din uraniul natural. În probele procesate la uzina franceza s-a constatat ca doar 0.7171 la suta din uraniu a fost uraniu-235. Diferenta era una mica, dar acesta trebuia luata in considerare, deoarece agentiile de reglementare din domeniu monitorizeaza cu atentie tot uraniul-235 pentru a se asigura ca acesta nu este deturnat pentru fabricarea de arme. Comisia Franceza de Energie Atomica a inceput o ancheta.
La inceput, anchetatorii crezut ca UF6 a fost contaminat accidental cu uraniu saracit din uzina Pierrelatte (uraniul saracit este uraniul din care cea mai mare parte a uraniului-235 a fost deja separata). În urma anchetei s-a constatat ca probele nu au fost contaminate artificial.
Investigatorii au urmarit anomalia inapoi prin toate etapele de prelucrare a uraniului pornind din minereu. Minereul provenea de la mina Oklo situata in sud-estul Gabonului. În urma analizei s-a constatat ca toate transporturile de la mina Oklo au prezenzat un continut mai mic de uraniu-235, unele chiar de 0,44 la suta. Uraniul provenit din mina Oklo s-a dovedit a fi diferit de uraniul natural provenit de oriunde altundeva [1-28].
Reactoarele termice depind, in general, de uraniul rafinat si imbogatit. Unele reactoare nucleare pot sa opereze cu o mixtura de plutoniu si uraniu (MOX). Procesul prin care minereul de uraniu este extras din mina, procesat, imbogatit, folosit, posibil reprocesat si depozitat este cunoscut ca ciclul combustibilului nuclear.
Uraniul este scos din mina ca orice metal. Minereul brut de uraniu de pe teritoriul Satelor Unite are o concentratie de oxid de uraniu cuprinsa intre 0,05% si 0,3%. Minereul de uraniu nu este rar; cele mai probabile resurse mari, exploatabile, la un cost scazut de circa 80$/kg sunt localizate in Australia, Kazakhastan, Canada, Africa de Sus, Brazilia, Namibia, Rusia si Statele Unite.
Minereul brut este macinat si tratat chimic. Pudra rezultata de oxid de uraniu este transformata apoi in hexaflorura de uraniu in vederea pregatirii pentru imbogatire.
Izotopul usor fisionabil U-235 reprezinta sub 1% din uraniul natural, astfel incat cele mai multe reactoare solicita uraniu imbogatit. Îmbogatirea presupune cresterea procentajului de U-235 si se realizeaza, uzual, cu ajutorul difuziei gazoase sau prin centrifugare. Materialul imbogatit rezultat este convertit in pudra de UO2 care este sinterizat (= presat si copt) sub forma de pastile. Pastilele sunt introduse in tuburi inchise etans care se numesc elemente (bare) combustibile. Într-un reactor nuclear se folosesc (se „ard”) un numar mai mare sau mai mic de astfel de elemente combustibile.
Cele mai multe reactoare comerciale de tip BWR si PWR folosesc uraniu imbogatit pana la 4%, alte reactoare de cercetare folosesc imbogatiri mai mari, in timp ce unele reactoare comerciale cu economie ridicata de neutroni nu necesita de loc combustibil imbogatit [3-5, 10].
Exista dovezi ca la Oklo a existat un reactor nuclear?

Oamenii de stiinta francezi care cercetau minereul de la Oklo au ajuns la concluzia ca alte probe de uraniu cu niveluri similare ale izotopilor cu cei gasiti la Oklo se pot gasi doar in combustibilul nuclear uzat, dupa utilizarea lui intr-un reactor nuclear modern. Ei au constatat ca procentajul multor izotopi de la Oklo aminteste de cel din combustibilul uzat generat de centralele electrice nucleare, si, drept urmare, au considerat ca un proces natural similar a avut loc [12-24].
Pentru a explica anomalia, au fost lansate mai multe ipoteze, una dintre ele fiind posibilitatea fisiunii induse. Investigatorii au inceput o cautare a produselor fisiunii - izotopi a mai mult de 30 de elemente create in timpul fisiunii nucleare. Spectrul de produse ale fisiunii este atat de distinctiv incat poate servi ca un semn al reactiilor in lant. Prezenta produselor fisiunii a fost detectata in depozitul de minereu de uraniu de la Oklo. Cumva, la un moment dat al istoriei, depozitul de uraniu a devenit un "reactor natural", care a ars o parte din combustibilul nuclear, iar apoi s-a inchis.
În diagrama se indica semnatura izotopilor naturali de neodim (cu albastru) si de neodim produs prin fisiune din U-235 care au fost supuse unor neutroni termici (cu rosu). De retinut ca Ce-142 (un emitator de raze beta cu viata lunga) nu a avut timp sa se descompuna la Nd-142 de cand reactorul si-a incetat activitatea.
Elementul neodim si alte elemente din minereu s-au dovedit ca au compozitii izotopice diferite de cele ce se gasesc de obicei pe Pamant. De exemplu, neodimul natural contine 27% Nd-142; Neodimul de la Oklo contine mai putin de 6% Nd-142, dar contine mai mult Nd-143. Scaderea abundentei izotopilor naturali de Nd de la Oklo inseamna ca o parte din izotopii de Nd, au fost obtinuti prin fisionarea U-235 [13-19].
Investigatii similare ale raporturilor izotopice ale ruteniului din minereul de la Oklo au gasit o mult mai mare concentratie de Ru-99 decat cea asteptata (27-30% fata de 12,7%). Aceasta anomalie ar putea fi explicata prin descompunerea Tc-99 la Ru-99. În graficul de mai jos sunt comparate semnaturile izotopilor naturali ai ruteniului in raport cu a celor obtinuti prin fisiunea U-235 prin bombardarea cu neutroni termici. Este clar ca ruteniul obtinut prin fisiune are o semnatura diferita. Nivelul de Ru-100 in amestecul fisiunii este scazut, deoarece el se formeaza intr-un proces cu un timp de injumatatire lung (1019 ani) din molibden-100. Pe scara timpului, din momentul in care reactorul era in functiune, foarte putin Ru-100 s-a obtinut prin aceasta descompunere.
În diagrama se indica semnaturile izotopilor naturali ai ruteniului si ai celor obtinuti prin fisiune din U-235 sub influenta unor neutroni termici. Retineti ca Mo-100 (un emitator de raze beta cu viata lunga) nu a avut timp sa se descompuna la Ru-100 de cand reactorul si-a incetat activitatea.
Concluzia se impunea de la sine: la Oklo a existat un reactor nuclear. Cand si cum a functionat reactorul de la Oklo?
Uraniul de pe Pamant contine dominant doi izotopi de uraniu, U-238 si U-235, si de asemenea, un foarte mic procent din U-234, si probabil mici, nedetectabile cantitati din alti izotopi. Toti acesti izotopi se descompun radioactiv, dar cu viteze diferite. În particular, U-235 se descompune de circa sase ori mai repede decat U-238. Astfel, in timp, proportia de U-235 fata de U-238 a scazut. Dar aceasta schimbare este lenta, din cauza vitezelor mici de dezintegrare.
În general, raportul izotopilor de uraniu este acelasi in toate minereurile de uraniu continute in natura, indiferent daca minereurile se gasesc in meteoriti sau in roci lunare. Prin urmare, oamenii de stiinta cred ca proportiile originale ale acestor izotopi au fost aceleasi in intregul sistem solar. În prezent, U-238 constituie circa 99,3 la suta din total, iar U-235 constituie 0,7 percente. Orice modificare in acest raport indica alte procese decat simpla degradare radioactiva [22-28].
Cele mai multe reactoare nucleare functioneaza utilizand ca materie prima uraniu imbogatit. Continutul de uraniu-235 este crescut de la proportia normala de 0.7202 la suta la aproximativ 3 la suta. Aceste reactoare utilizeaza apa naturala (sau apa usoara) ca moderator pentru a incetini neutronii. Neutronii eliberati in timpul fisiunii initiale se misca prea repede pentru a divide alte nuclee, dar atomii moderatorului le pot incetini viteza astfel incat fisiunea este posibila mai departe. Exista si reactoare nucleare care utilizeaza uraniu natural, de exemplu firma canadiana Candu foloseste un astfel de reactor, dar acest reactor necesita o proiectare speciala si utilizeaza drept moderator apa grea, apa cu continut marit in deuteriu. Investigatorii au presupus ca este extrem de putin probabil ca natura sa fi oferit atat designul special cat si apa grea ca moderator.
Raportul de uraniu-235 la uraniu-238, nu a fost constanta in intreaga istorie a Pamantului. Timpul de injumatatire al uraniului-235 este de aproximativ 700 de milioane de ani, iar al uraniului-238 este de aproximativ 4,5 miliarde de ani. Cand Pamantul s-a format, acum cateva miliarde de ani, uraniul natural a fost in proportie de aproximativ 17 la suta uraniu-235. Dar din moment ce isotopul acesta se descompune mai repede decat uraniul-238, raportul sau va scadea in timp. Cu doua miliarde de ani in urma, raportul de uraniu-235 la uraniu-238 a fost de aproximativ 3 la suta, potrivit pentru reactia de fisiune moderata de apa naturala.
În plus, la o anumita proportie de uraniu-235, reactia de fisiune are nevoie de o anumita concentrare a uraniului in minereu, cel putin 10 la suta, si minereul trebuie sa fie concentrat in straturi de cel putin o jumatate de metru grosime. Într-un lant de reactie sustinut, fisionarea unui nucleu de uraniu-235 duce la emisia a 2,5 neutroni. Unul dintre acestia trebuie sa fie absorbit si trebuie sa induca fisiunea intr-un alt nucleu. Restul poate fi absorbit in alta parte sau poate scapa. În cazul in care stratul de minereu este prea subtire, vor scapa prea multi neutroni si astfel lantul de reactie nu va fi sustinut.

Situatia geologica din Oklo, Gabon

1. Zonele reactorului nuclear
2. Strat sedimentar
3. Strat de zacamant de uraniu
4. Granit
O alta cerinta pentru o auto-sustinere a lantului de reactii este apa. Depozitul de la Oklo a fost probabil saturat cu apa subterana. De fapt, aceasta saturare poate sa fi avut initial rolul de supramoderator de neutroni, dar in cazul in care a s-a pornit reactia in lant, caldura creata ar fi evaporat o parte din apa, conducand eventual la moderarea in conditii optime.
Cerinta finala pentru desfasurarea unei reactii in lant este absenta unor elemente care absorb puternic neutronii. Aceste elemente includ borul, litiul, si multe din pamanturile rare. Nu exista nici o dovada a existentei unor cantitati excesive din aceste elemente in minereu inainte de inceperea reactiei.Aceste conditii trebuie sa fi variat in timpul functionarii reactorului, modificand viteza de fisiune si, eventual, in final a condus la inchiderea reactorului. De-a lungul anilor, cantitatea de uraniu-235 a scazut, conducand la saracirea zacamantului doua miliarde de ani mai tarziu, atunci cand a fost exploatat. Investigatorii au estimat ca reactorul trebuie sa fi operat cel putin 150000 de ani, dar cele mai bune estimari sugereaza ca durata efectiva a fost de ordinul a sute de mii de ani.
Au fost aceste conditii unice la depozitul Oklo? Investigatorii nu cred. Alte reactoare naturale puteau sa opereze in acelasi timp. Ţinand seama de modul intamplator in care a fost descoperita existenta reactorul Oklo, reactoare naturale similare puteau sa existe si in alte parti. Mai recent, un alt reactor fosil s-a descoperit in Gabon la o alta mina de uraniu, la Bangombe, la 35 km sud de mina Oklo.
Un reactor nuclear ca cel de la Oklo nu ar putea aparea azi pe suprafata pamantului. Concentratia de U-235 fisionabil a scazut considerabil in ultimii 2 miliarde de ani, datorita descompunerii sale radioactive.
Concluzia:

Manualul de Bazele Chimiei Radioactive aparut in Editura C. Claire are urmatorul paragraf despre mina Oklo: "Uraniul natural din mina Oklo din Gabon, Africa de Vest, contine o cantitate anormala de U-235. Ea este mica de cca 0,29%, fata de o concentratie normala de 0,72%. Aceasta inseamna ca o serie de reactii de fisiune nucleara auto-sustinuta au avut loc in aceasta mina cu aproximativ doua miliarde de ani in urma. Treisprezece reactoare nucleare preistorice au existat in perioadele preistorice in mina pe o lungime de 200 de metri, si au fost comparabile cu reactoarele nucleare moderne in putere si caldura de combustie. Aceasta mina a avut capacitatea de a auto-sustine lantul de reactii nucleare ...."
Aceasta descoperire a socat intreaga comunitate stiintifica in 1972, dar a fost aproape uitata de oamenii de astazi. Este reactorul de la Oklo natural sau este facut de om ?Unii oameni de stiinta sunt sceptici atunci cand discuta de "reactoare nucleare naturale". Unii au argumentat ca uraniul U-235 lipsa a migrat in timp si nu a fost descompus in reactii de fisiune nucleara. Ei s-au intrebat cun s-ar putea produce in natura reactii de fisiune nucleara specifice unui reactor, atunci cand un astfel de proces produs intr-un reactor necesita un grad inalt de cunostinte de inginerie, fizica, si o atentie deosebita [12, 25-28].
Dr. Seaborg (sef al Comitetului de Energie Atomica.) a subliniat ca intr-un reactor care arde astfel de combustibil moderatorul si combustibilul trebuie sa fie extrem de pure. Chiar si cateva parti pe milion de contaminanti, cum ar fi borul, vor "otravi" reactia, oprind-o.
Cum ar putea aparea toate aceste conditii specifice in imprejurari naturale? "este intradevar uimitor", a declarat dr. Seaborg "N-am fost capabil sa gandesc orice explicatie mai buna", a admis Seaborg, pentru Time Magazine, in 1972.
Studierea reactorului nuclear de la Oklo a relevat un alt aspect interesant. Desi reactorul a avut o lungime considerabila, la un asa imens reactor nuclear, impactul termic asupra mediului a fost limitat la 40 metrii in ambele parti. Chiar si mai surprinzator este faptul ca deseurile radioactive nu au migrat in afara acestei locatii. Ele au fost tinute pe loc de geologia locului.
La Oklo exista cel putin sase zone cu uraniu saracit (de obicei se considera 13), in care plutoniu este un produs secundar. Dar, oamenii de stiinta care studiaza aceste zone au decis apriori desigur, sa nu se ia in considerare implicarea omului:

1) Au stabilit ca procesul a avut loc cu "miliarde" de ani in urma.
2) Se presupune ca o reactie nucleara se putea produce natural, atunci cand nu exista asfel de dovezi iar crearea unui reactor nuclear a necesitat invingerea unor dificultati tehnologice remarcabile.

3) S-a teoretizat ca, totusi acest reactor a aparut natural in trecut.
4) Natura a conceput reactorul astfel incat combustibilul consumat si produsele secundare au fost containerizate.
Dar mai multi oameni sunt suficient de indrazneti pentru a merge mai departe. Ei cred ca reactorul Oklo este un reactor relicva ramas de la o civilizatie preistorica. Este posibil ca in urma cu multi ani omenirea sa fi evaluat spre o civilizatie avansata, chiar mai avansata decat cea actuala, deoarece in comparatie cu reactorul de la Oklo, reactoarele noastre sunt mai putin impresionante. Cum a disparut o astfel de civilizatie avansata este o alta problema [12, 26-28].
Este posibil ca in urma cu doua miliarde de ani sa fi existat o civilizatie destul de avansata ce a trait intr-un loc numit acum Oklo? Unii cred ca da. Altii sustin ca o civilizatie suficient de avansata nu trebuie sa fi trait cu asa mult timp in urma. Daca ei au avut cunostiinte suficiente pentru ca sa construiasca reactorul Oklo puteau tot asa de bine sa proiecteze un reactor nuclear dupa modelul canadian, care sa functioneze cu uraniu natural si sa foloseasca drept moderator apa grea sau altceva. Exista alte dovezi ca in vechime oamenii se ocupau cu fisiunea nucleelor ? Distrugerea vechii civilizatii indiene
Seful Proiectului Manhattan, prin care SUA a construit cele doua bombe nucleare ce au distrus orasele Nagasaki si Hiroshima, cercetatorul J. Robert Oppenheimer, dupa ce a asistat la primul experiment atomic, a citat din Bhagavad Gita: „Acum am devenit Moartea, Distrugatoarea de Lumi“. Cu alta ocazie, intervievat la Universitatea Rochester, la sapte ani dupa istoricul experiment, si intrebat daca acela a fost primul experiment atomic din istorie, replica sa a fost: „Pai, da, in istoria moderna“ [11].
Asa cum cunostea si Oppenheimer, scrierile sacre indiene contin nenumarate descrieri ale unor lupte care nu au fost intelese decat dupa explozia primei bombe atomice. Sa dam un scurt citat din Mahabharata:
"Gurkha, care zboara cu o vimana rapida si puternica arunca un singur proiectil, incarcat cu toata puterea Universului. O coloana incandescenta de fum si flacari stralucitoare ca o mie de sori a rasarit in toata splendoarea sa ...
o explozie perpendiculara cu norii sai de fum ondulati... norul de fum ce a crescut dupa prima explozie formeaza cercuri rotunde in expansiune precum deschiderea unei umbrele uriase ...
.. a fost o arma necunoscuta, un fulger de fier, un gigantic mesager al mortii, care a redus la cenusa intreaga rasa Vrishnis si Andhakas.
... cadavrele au fost atat de arse incat erau de nerecunoscut. Parul si unghiile au cazut; Ceramica s-a spart fara o cauza aparenta, iar pasarile au devenit albe. Dupa cateva ore toate produsele alimentare au fost infectate ...
... pentru a scapa de acest foc, soldatii s-au aruncat in fluviu pentru a se spala ei insisi si echipamentul lor"
Istoricul Kisari Mohan Ganguli afirma ca scrierile sacre indiene sunt pline de astfel de descrieri, care suna ca un razboi atomic precum cel experimentat in Hiroshima si Nagasaki.
Un strat de cenusa radioactiva a fost descoperit si in apropierea orasului Rajasthan din India. El acopera o suprafata de trei mile patrate, la zece mile vest de Jodhpur. Savantii investigheaza site-ului, unde au inceput sa se construiasca case.
De o anumita perioada de timp orasul in sine are o nedorita faima in ceea ce priveste incidenta cazurilor de cancer si de copii ce vin pe lume cu diverse malformatii. Nivelele de radiatie inregistrate au fost atat de inalte incat Guvernul indian a trebuit sa ia masuri si sa suspende proiectul de construire a unui nou cartier.Oamenii de stiinta au evidentiat existenta unui oras vechi unde unii cercetatori mai neortodoxi cred ca dovezile arata o explozie atomica datand din antichitate. Ea ar fi distrus cea mai mare parte din cladiri si, probabil, populatia orasului. Un cercetator estimeaza ca bomba nucleara folosita a fost cam de marimea celor folosite in Japonia in 1945 [11, 12, 28].
Archeologul Francis Taylor spune ca in unele temple din apropiere, el a reusit sa traduca unele gravuri, ce sugereaza ca ei s-au rugat sa fie feriti de marea lumina care a fost atunci cand orasul a fost ruinat.
"Este asa socant sa-si imaginezi ca unele civilizatii au avut tehnologie nucleara, inainte de noi. Cenusa radioactiva adauga credibilitate vechilor scrieri indiene care descriu razboaie atomice" [28].
Un alt semn curios ce poate indica un vechi razboi nuclear in India este un imens crater aproape de Bombay. Este aproape circular, cu un diametru de 2154 metri. Craterul Lonar este amplasat la 400 de kilometri nord-est de Bombay si are o varsta de cel putin 50000 de ani, si ar putea fi legat de un razboi nuclear din antichitate.
Nu s-au gasit urme de material meteoritic in site sau in apropiere. Acest crater este singurul crater din lume cunoscut ca si "crater de impact" in bazalt. Craterul indica un mare soc (la presiuni mai mari de 600000 atmosfere) si o caldura intensa, brusca (indicata de sferulite de sticla de bazalt).

Craterul Lonar

Craterul este format in roca de bazalt avand o grosime de 600-700m. Aceasta stanca este fabricata din mai multe straturi care au fost obtinute prin scurgeri vulcanice in diferite epoci, cinci dintre aceste fluxuri fiind expuse in crater. Grosimea acestor fluxuri variaza intre 5 si 30 m.
Craterul are o adancime medie de aproximativ 150m si un diametru mediu de 1830 m. Zona exterioara consta dintr-o masa de stanca de 25m si un strat de 5m ejectat peste acesta. Aceasta patura ejectata se raspandeste la aproximativ 1350m distanta in jurul craterului cu pante de 2-6 °. Regiunea de sus a stratului ejectat contine depozite care s-au topit din cauza impactului [12, 28].
Lonar este un loc obscur, mai ales ca este singurul crater meteoritic format in roca bazaltica. El a ramas relativ intact din cauza gradului de eroziune scazut datorita agentilor de mediu, ceea cel face un model excelent pentru studiu. Cu toate acestea, mai multe lucruri ciudate se intampla aici:

1. Lacul are doua regiuni distincte, care niciodata nu se amesteca, o zona neutra exterioara (pH7) si o zona interioara alcalina (pH11) fiecare cu propriia sa flora si fauna.


2. Exista un izvor peren ce alimenteaza lacul cu apa, dar se pare ca nu exista iesiri aparente pentru apa lacului. Este un mare mister nerezolvat, de unde vine apa izvorului peren, intr-o regiune relativ uscata ca Buldhana. Chiar si in cele mai secetoase luni din mai si iunie, un flux curge perpetuu. Lonar genereaza intrebari si mai multe intrebari [30].

Exista multe locuri pe Pamant ce par a fi fost distruse de o explozie nucleara, dar cel mai uimitor dintre toate este Mohenjo Daro („Muntele Mortilor“), oras antic ale carui ruine au fost descoperite in al treilea deceniu al secolului trecut. Situat astazi pe teritoriul Pakistanului, Mohenjo Daro face parte dintr-un ansamblu de asezari apartinand asa-numitei civilizatii Harappa, cunoscuta si sub numele de civilizatia Vaii Indusului. Unul dintre cei care si-au dedicat viata studierii acestor ruine este englezul David W. Davenport, care, dupa 12 ani de cercetari, a publicat, in 1979, o carte cu titlul „Distrugere Atomica – 2000 i.Hr.“, volumul fiind construit pe ipoteza ca Mohenjo Daro nu a cazut in ruina cu trecerea timpului, ci sfarsitul sau a fost consecinta unei deflagratii nucleare.
Multiple dovezi arata ca civilizatia vechilor indieni este veche de mii de ani. Cu toate acestea, pana in 1920, majoritatea expertilor era de acord ca originile civilizatiei indiene ar trebui cautate undeva in jurul secolului al IV-lea i.Hr. Aceasta teorie a fost spulberata insa de descoperirea ruinelor unor orase precum Harappa, Mohenjo-Daro („Muntele Mortilor“), Kot Diji, Kalibanga sau Lothal. Arheologii nu stiu nici astazi cine sunt cei ce au construit aceste orase, dar incercarile de a data ruinele (cunoscute acum drept „Civilizatia Vaii Indusului“) au produs cifre ce se invart in jurul anului 2500 i.Hr. Multi oameni de stiinta cred ca acestea sunt ramasitele Imperiului Rama, descris in anticile textele Mahabharata si Ramayana. Aceste texte descriu si un razboi nimicitor purtat de imperiu impotriva unui dusman extrem de puternic.
Textele povestesc despre armele ucigatoare folosite in conflict: mingi uriase de foc ce puteau distruge un intreg oras, „Stralucirea lui Kapila“ ce putea transforma 50.000 de soldati in cenusa instantaneu si sulite zburatoare ce puteau distruge si cele mai rezistente forturi [11, 12, 28].
O veche lupta este descrisa in Drona Parva, o sectiune din Mahabharata. Pasajul vorbeste despre combatanti, cand explozia armei finale a decimat intreaga armata, cauzand transportarea unei multimi de soldati cu armele si elefantii precum niste frunze uscate de copaci. În loc de nori sub forma de ciuperca, scriitorul descrie o explozie perpendiculara cu nori de fum ondulati precum deschiderea unei umbrele gigantice. Exista comentarii despre contaminarea alimentelor si despre caderea parului oamenilor.
In comunitatea stiintifica exista o nesfarsita dezbatere privind vechimea civilizatiei Harappa. Metodele traditionale cu radio-carbon au aratat ca ruinele dateaza cam din anul 2500 i.Hr., dar, luand in calcul efectele unei presupuse explozii nucleare, riscul unei erori este foarte mare. Unii autori avanseaza ideea ca razboiul nuclear care a distrus aceste civilizatii a avut loc acum 8.000-12.000 de ani [11, 28].
Alexander Gorbovsky in cartea sa din 1966 “Riddles of Ancient History” sustine ca zona devastata se intinde pe o arie avand diametrul de trei kilometri. La tot pasul se intilnesc pietre negre, bucati diforme dintr-un soi de piatra care au dat mult de gandit arheologilor, pana cind s-a descoperit ca e vorba de fragmente de vase ceramice, topite unele intr-altele, probabil in urma supunerii la aceeasi uriata temperatura [11, 22-28] .
Cand sapaturile de la Harappa si Mohenjo-Daro au ajuns la nivelul strazii, s-au descoperit sute schelete in oras, multe tinandu-se de mana si intinse pe strazi ca si cum ar fi avut o moarte instantanee, oribila. Şi aceste schelete sunt vechi de mii de ani, chiar dupa standarde arheologice traditionale. Ce ar putea provoca un astfel de lucru? Mai ales ca nu exista nici o cauza aparenta a unei morti fizice violente.
Aceste schelete sunt printre cele mai radioactive gasite vreodata, la fel ca si cele de la Hirosima si Nagasaki. La un site, un grup sovietic a gasit un schelet radioactiv, care avea un nivel de radioactivitate de 50 de ori mai mare decat normal. Scheletele au fost datate cu carbon-14 ca datand din 2500 i.Hr. Atunci insa cand sunt implicate explozii atomice, datarile dau varste mult mai tinere [11, 12, 25-28].

Mohenjo-Daro

Descoperirile de la Mohenjo Daro nu sint nicidecum singulare. Aceleasi scene apocaliptice se intilnesc si in orasul vecin, Harappa, unde, de asemenea, s-au gasit schelete pe strazi. Sapaturile arheologice le-au permis cercetatorilor sa afirme ca civilizatia Harappa era foarte avansata. Orasele din regiune sunt construite dupa un plan riguros, cu strazi drepte ce se intretaie perpendicular. Casele au sofisticate sisteme de canalizare, superioare celor ce pot fi intilnite in prezent in multe orase ale Indiei si Pakistanului. Cine au fost insa intemeietorii acestor orase, nu se stie.
Alte orase au fost gasite in nordul Indiei, care indica existenta unor explozii de mare magnitudine. Un astfel de oras, asezat intre Gange si muntii din Rajmahal, pare sa fi fost supus unei calduri intense. Mase imense de pereti si fundatii ale orasului vechi au fost topite impreuna, literalmente vitrifiate! Şi, deoarece nu exista nici o indicatie a unei eruptii vulcanice la Mohenjo-Daro sau in alte orase, caldura intensa necesara pentru a topi vasele de argila poate fi explicata numai printr-o explozie atomica sau alte arme necunoscute. Orasele au fost sterse in intregime de pe fata Pamantului.
Cercetatorii exclud din start posibilitatea ca zona sa fi fost parjolita de eruptia unui vulcan, intrucit nu exista nici unul in apropiere.

Misterul tektitelor

Semne ale unui razboi devastator din antichitate pot fi intalnite si in alte colturi ale lumii, printre care enigmaticul desert de sticla libian, situat in apropierea platoului Saad [11, 12, 27-34].
Cand prima bomba atomica a explodat in New Mexico, datorita caldurii extraordinare, nisipul desertului s-a transformat in sticla verde. Astfel de sticla a fost gasita si in site-uri arheologice vechi in valea Eufratului. Dar, daca astfel de sticla poate fi gasita in diferite parti ale lumii, nu inseamna ca in trecut s-au purtat razboaiele atomice, sau, cel putin, ca s-au testat arme atomice?
Sticla verde oliv formata in New Mexico, ca urmare a testelor atomice din 1945. Sticla se poate forma in desert si sub influenta fulgerelor, dar ea are un aspect specific, de radacina. Aceste ciudate obiecte geologice sunt numite fulgurite si prezinta o forma tubulara ramificata, nu o forma plata. Geologii prefera sa explice formarea sticlei plate in desert sub actiunea unui meteorit. Problema cu aceasta teorie este insa ca nu exista nici un crater asociat de obicei cu aceste anormale foi de sticla [28, 29].
În 1996, in Muzeul Egiptean din Cairo, mineralogul italian Vincenzo de Michele a identificat o neobisnuita gema galben-verde in mijlocul unui colier provenit din mormantul lui Tutankhamon.
Bijuteria a fost testata si s-a constatat ca este de sticla, dar ce a intrigat cercetatorii este ca ea este mai veche decat civilizatia egipteana.
Lucrand cu geologul egiptean Aly Barakat, s-a stabilit ca originea sticlei provine din inexplicabilele bucati de sticla gasite in nisip, intr-o regiune din Desertul Sahara.
Dar sticla este ea insasi o enigma stiintifica. Cum a ajuns acolo si cum s-a format? Programul BBC Horizon a prezentat o teorie extraordinara in legatura cu gema lui Tutankhamon ce o leaga de impactul cu un meteorit [31].
Un chimist austriac, Christian Koeberl, a stabilit ca sticla s-a format la o temperatura atat de ridicata incat nu ar putea fi produsa decat de un fenomen cunoscut: impactul unui meteorit cu Pamantul. Şi nu exista nici un semn al unui astfel de crater de impact, chiar si in imagini luate din satelit.
În secolul trecut, mai multe descoperiri arheologice, din diferite zone ale globului, au scos la iveala si alte straturi de astfel de sticla. Vechi insa de mii de ani. Descoperit in 1932 de arheologul Patrick Clayton, desertul de sticla se intinde pe o arie foarte larga, masurand 130 de kilometri in lungime. Latimea ajunge pe alocuri la 53 de kilometri. Numele sau provine de la faptul ca intinderea arida este presarata cu bucati de sticla, de o puritate incredibila, proportia de dioxid de siliciu fiind de 98%.
Piese din desertul libian ce cantaresc pana la 8 kg se gasesc intr-o zona de forma ovala, de aproximativ 130 pe 53 kilometri. Piese clare pana la verde galbui sunt concentrate in coridoare lipsite de nisip intre dune situate nord-sud.
Peste 1.000 de tone din acest material se intind pe aceasta suprafata. Unele bucati sunt de dimensiuni mari, cantarind pana la 30 de kilograme, dar cele mai multe sunt mici, semanand cu niste cioburi, ca si cum o sticla uriasa ar fi fost sfaramata de o forta colosala.
Tektite din Desertul Libian

În raport cu toate celelalte grupuri de tektite, sticlele din desertul libian prezinta un numar de atribute unice:
- Cel mai mic indice de refractie: 1.4616
- Cea mai mica densitate: 2,21
- Cel mai mare continut de siliciu: 98%
- Cel mai mare continut de particule de lecatelierit: cuart topit
- Cel mai mare continut de apa: 0,064%
- Cea mai mare viscozitate: de aproape 6 ori mai mare decat viscozitatea australitelor la aceeasi temperatura.


Alte atribute unice: culoarea, tipurile bulelor: 100% din bulele incluse sunt lenticulare sau neregulate [28, 29].
Interesant, includerea unui numarul ridicat de particule de lecatelierit (cuart topit) in sticla din Desertul Libian indica, de asemenea, o temperatura de formare extrem de mare, de pana la 1700 C. Impacturile produse de corpuri mari ce se deplaseaza cu o mare viteza sunt cu siguranta, capabile sa creeze astfel de temperaturi ridicate.Dar, problema centrala in determinarea originii tektitelor ramane de elucidat. Cum se poate transforma o masa de roca intr-un lichid omogen si relativ lipsit de bule care se raceste rapid si formeaza o sticla?
Chiar si productia comerciala de sticla are nevoie de mai multe ore pentru a elimina din topitura componentele volatile. În sticlele din Desertul Libian nu s-a gasit material partial topit, sau incluziuni de roci. Alte sticle formate in zone cunoscute de impact (impactite), cum ar fi sticla Darwin sunt cu bule si contin materiale partial topite.
Provenienta tektitelor din Desertul Libian este un subiect de aprinse dezbateri. Sticla este cu certitudine extrem de veche. Astfel, se stie ca vanatorii preistorici isi confectionau din acest material diferite unelte ascutite.
Originea acestui imens depozit de sticla a fost atribuita unor explozii nucleare vechi sau activitatilor extraterestre, dar oamenii de stiinta s-au multumit cu explicatia caderii unor meteoriti, desi nu s-au gasit cratere.
Prima detonare a unei bombe atomice, la site-ul Trinity din New Mexico, in 1945, a creat un strat subtire de sticla pe nisip. Dar zona cu sticla in desert este mult mai mare. Orice fenomen s-a produs in Egipt a avut o putere mai mare decat bomba atomica.
Geofizicianul american John Wasson este un alt om de stiinta interesat de originea sticlei. El a propus o solutie similara cu fenomenul Tunguska. În 1908, o explozie masiva a culcat 80 de milioane de arbori in Tunguska, Siberia. Desi nu a existat nici un semn al unui impact cu un meteorit, oamenii de stiinta cred acum ca un obiect extraterestru de un anumit fel trebuie sa fi explodat deasupra zonei Tunguska. Wasson se intreaba daca un fenomen similar poate produce suficienta caldura pentru a transforma nisipul in sticla in desertul egiptean [31].
O explozie naturala cu o astfel de magnitudine nu a fost cunoscuta pana in 1994, cand oamenii de stiinta au vazut coliziunea cometei Shoemaker-Levy cu Jupiter. Ea a explodat in atmosfera lui Jupiter, iar telescopul Hubble a inregistrat cel mai mare glob de foc vazut vreodata.
Mark Boslough, care este specializat in modelarea pe calculator a marilor impacte, a simulat un impact similar pe Pamant. Simularea a relevat faptul ca, intr-adevar un astfel de impact ar putea genera un glob de foc in atmosfera ce ar crea o temperatura la suprafata de 1800oC, si ar produce un camp de sticla.
"Ceea ce vreau sa subliniez este ca un astfel de fenomen are o energie mai mare decat testele atomice", a spus Boslough. "de zece mii de ori mai puternica"[31].
Cu cat este mai fragil obiectul ce vine, cu atat este mai probabil ca aceste explozii se produc in aer. În Asia de Sud-Est, John Wasson a evidentiat ca un eveniment de acum 800000 de ani a fost chiar mai puternic si distrugator decat cel produs in Desertul Egiptean. Acest eveniment din Asia a produs mai multe globuri de foc si a lasat sticla pe o suprafata de peste trei sute de mii de mile patrate, fara sa existe nici un semn al unui crater.
În aceasta regiune, cu siguranta, toti oamenii au fost ucisi. Nu a existat nici o sansa pentru ca cineva sa poata supravietui.
Potrivit lui Boslough si Wasson, evenimente similare cu cel de la Tunguska s-ar putea intampla frecvent, la fiecare 100 de ani, si efectul, chiar al unei mici explozii aeriene de acest fel, ar fi comparabil cu mai multe bombe de tip Hiroshima.
Teoria impactului cu un corp cosmic are insa serioase probleme. Unii autori cred ca sticla verde din Desertul Libian este prea pura pentru a fi rezultatul unui impact atat de brutal.


articol preluat din... http://www.esoterism.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu