marți, 19 august 2014

Deepak Chopra - Anatomia fricii

Victimele aflate în zona zero pe data de 11 septembrie au su­ferit cel mai mult, însă noi toţi am suferit într-un fel. Am simţit strânsoarea de gheaţă a fricii, chiar dacă, de fapt, pericolul fizic propriu nu a crescut semnificativ. Incertitudinea şi lipsa de siguranţă au devenit sentimente obişnuite şi, pentru mulţi, ele nu vor dispărea - cel puţin nu complet. În evoluţia naturală a tristeţii, straturile de frică şi suferinţă au ieşit la suprafaţă. Dacă acest proces este negat sau neexprimat, trauma se transformă într-o rană profundă şi de durată. Din cauză că jalea provoacă durere, toată lumea este tentată să sară peste această fază; toţi îi opun rezistenţă.
„În anii nouăzeci eram cu toţii adormiţi", a spus o tânără, după atacurile teroriste. „Trăiam în interiorul unui balon protejat. Atât timp cât a durat balonul, nimeni nu a fost rănit. Prosperitatea era fără sfârşit, feri­cirea ne aştepta în viitor. Ştiam că totul era ireal, însă nu m-am aşteptat niciodată ca balonul să fie străpuns din exterior. Acum, nimeni nu pare să ştie ce să facă."
În faţa tragediei, cel mai simplu sentiment este mânia. Ca toate sentimentele, mânia nu trebuie să fie negată - dar ea nu va fi un substitut pentru manifestarea suferinţei mai profunde, rănii mai cumplite.
Vindecarea necesită curaj. Atunci când eram copii, exista un de­calaj uriaş între lucrurile de care ne era frică şi ceea ce era adevărat - chiar dacă, în acel moment, noi nu ne dădeam seama de asta. în mijlocul nopţii, părinţii ne puteau linişti dacă visam urât, ne asigurau că nu exista bau-bau, ne protejau de fantomele inventate de minţile noastre.
Adulţii caută aceeaşi protecţie, însă pentru noi este, câteodată, mult mai greu să astupăm breşa dintre frică şi realitate. Când guvernul a reacţionat la atacul asupra World Trade Center, ca şi la cel asupra Washingtonului şi la deturnarea avionului care s-a sfârşit printr-o coliziune în Pennsylvania, jurând că se va răzbuna pe terorismul din întreaga lume, patriarhii din societatea noastră au încercat să fie părinţi buni şi protec­tori. Dar inamicii noştri, ziceau ei, erau invizibili şi se ascundeau în întuneric. Nimeni nu ştia cu adevărat cine erau şi, după un timp, a fost uşor să ne imaginăm că sunt peste tot. Deci, protecţia ne-a fost refuzată - chiar în momentul în care aveam cea mai mare nevoie de ea. In zilele urmă­toare, bursa de mărfuri s-a prăbuşit. Deşi avioanele zburau din nou, prin aeroporturi se auzeau zvonuri din toate părţile despre colapsul economiei, încrederea scădea rapid.
Deoarece scriu acestea la o săptămână după tragedie, nu ştiu ce urmări a avut acel sentimentul că e sfârşitul lumii. Avem, într-un asemenea moment, senzaţia că ar putea fi mai rău, înainte de a fi mai bine. Freud spunea că nici o emoţie nu este mai puţin de dorit decât neliniştea. Ea soseşte - şi refuză să plece, în faţa terorii, gândirea se opreşte. Sistemele de apărare ale corpului lansează avertismente puternice şi gheara fricii pune stăpânire pe tot. Senzaţia fizică de frică este, în realitate, aliatul nostru în momente de criză, pentru că pune în mişcare sistemul hormonal care reacţionează la modul „luptă sau fugi". Nu ştim cum răspundeau psihologic strămoşii noştri la ameninţări, dar putem fi siguri că trupurile lor erau echipate să lupte sau să fugă de pericol.
Frica adoptă o spirală descendentă, atunci când ameninţările nu dispar - aşa cum observăm în cazul copiilor care nu pot scăpa de violenţă şi abuzuri. Dar ea este trăită, poate, cel mai evident, în timpul războiului. „Am fost la Sarajevo ca membru al unei misiuni umanitare, la mijlo­cul anilor nouăzeci", mi-a spus, de curând, un bărbat. „Imaginea era groaznică. Trăgătorii îşi descărcau armele din clădiri. Bombardamentele de artilerie erau cotidiene. Oamenii se plimbau, deşi ştiau că pot muri cumpărând fructe dintr-o piaţă, sau, pur şi simplu, mergând de la parcare spre serviciu.
Ca vizitator în acest iad făcut de om, am simţit frica ce nu te pă­răseşte niciodată. Atunci când îţi iei prânzul, sau bei o ceaşcă de cafea la o cafenea, viaţa normală este doar un văl transparent. Ceea ce am simţit tot timpul a fost frica - ea reprezenta fundamentul realităţii. Inima mea găsea un motiv să bată puternic cel puţin de zece ori pe zi - iar să adormi noaptea era aproape imposibil, dacă nu erai extenuat până la punctul în care trupul nu mai avea nici o altă alternativă."
Ştirile din zonele de război adeveresc toate aceste sentimente.
Însă, chiar dacă evenimentele exterioare creează condiţiile pentru frică, oamenii pot trăi situaţiile care le provoacă îngrijorare într-un mod destul de diferit. Bărbatul a continuat. „Populaţia din Sarajevo a suferit mult mai mult timp şi mult mai intens decât aş fi putut-o trăi eu vreodată, ca vizitator. Era ciudat cum unii puteau fi aproape bine dispuşi şi normali, în timp ce alţii erau cufundaţi într-o letargie profundă, comportându-se ca nişte somnambuli. Bărbaţii, mai ales, îşi manifestau frica prin mânie. Puteai auzi discuţii despre inamic şi revanşă peste tot pe unde mergeai -şi, dacă încercai să atragi atenţia asupra adevărului că violenţa dă naştere la violenţă, riscai să fii bătut.
Femeile, pe de altă parte, erau cufundate într-o stare jalnică de neajutorare. Nu-ţi dai seama de lumina şi vioiciunea pe care femeile le aduc existenţei de fiecare zi, decât atunci când acestea nu mai există. In Sarajevo nimic nu era luminos şi plin de viaţă. Aproape că-mi venea să cred că nu se vor mai putea naşte niciodată fetiţe nevinovate. Va fi doar o negură nesfârşită, veşnică."
Aş vrea să tratez separat fiecare dintre aceste simptome din ana­tomia fricii, deoarece vindecarea diferă, în funcţie de faza de nelinişte în care se află o persoană şi de reacţiile individuale la acea frică.
Şoc şi amorţeală: Mintea este folosită pentru a se proteja de ameninţări - trecându-le cu vederea şi negându-le. Chiar dacă s-ar putea prevedea cu uşurinţă că urmează să se întâmple ceva foarte rău - o boală de inimă, de exemplu, în cazul unei persoane care nu face niciodată mişcare, fumează şi mănâncă numai grăsimi - totuşi, ştirea că este pe punc­tul de a i se întâmpla ceva fatal soseşte cu un şoc. Dacă mintea a reuşit să se amăgească îndeajuns, o cantitate uriaşă de suferinţă, care a fost mult timp înăbuşită, erupe acum dintr-o dată. Acest stres este mult prea mare pentru a putea fi acceptat. Reuşind să se amorţească, mintea este capa­bilă să stăvilească, pentru o vreme, torentul suferinţei.
După un timp, şocul şi amorţeala iau sfârşit. Aşa cum am menţi­onat anterior, aceasta este doar prima fază.Energiile blocate ale mâniei, fricii şi tristeţii vor să-şi facă drum spre ieşire. Cu toate acestea, o persoană le poate opri revărsarea naturală, alegând să rămână amorţită. Ea poate decide, la un anumit nivel, că rezistenţa este singurul mod de supravieţuire. Ca rezultat, lumea ei interioară se comprimă, întrucât nici unul dintre noi nu poate spune că s-a eliberat complet de traumele trecutului, psihiatrii descoperă rezervoare imense de durere la oameni care aveau impresia că singura lor problemă era insomnia, sau incapacitatea de a păstra o relaţie. Problema amorţelii este mult mai importantă decât ne dăm seama.
Conştiinţa comprimată vă răpeşte în multe moduri libertatea. Ea este ca o menghină invizibilă, care vă restrânge reacţia emoţională, reducându-vă la minimum forţa vitală. Deşi sună abstract, conştiinţa comprimată provoacă o gamă largă de probleme. Ele încep cu indiferenţa: când te forţezi să nu simţi, nu poţi fi sensibil faţă de alţii. Nu poţi simţi empatie pentru situaţia în care se află; nu eşti deschis faţă de punctul de vedere al celuilalt. Oamenii indiferenţi par distanţi şi izolaţi. Ei lasă impresia că nu le pasă de sentimentele nimănui - când, în realitate, nu sunt capabili să o facă. Conştiinţa lor comprimată este focalizată total pe rezolvarea conştientă sau subconştientă a propriei lor suferinţe.
Neajutorare şi vulnerabilitate: în cazul celor mai mulţi dintre noi, după ce trece şocul iniţial, mintea încearcă să activeze vechile sisteme de apărare - însă, adesea, ele nu mai funcţionează. Impactul stresului este prea puternic; emoţiile care izbucnesc, refuză să mai fie oprite. Când îţi dai seama că nu mai ai apărare împotriva propriei tale frici, începi să te simţi vulnerabil. Din multe puncte de vedere, este sănătos să te simţi vulnerabil. Aceasta arată că nu eşti izolat - nici faţă de tine însuţi şi nici faţă de alţii, însă este extrem de greu să trăieşti cu sentimentul neajutorării. El însuşi poate produce teamă - şi mintea se luptă să recâştige controlul.
PanicăDacă nu eşti capabil să redobândeşti controlul, următoarea fază este panica. Panica se naşte atunci când mintea este atât de împovărată de suferinţă, încât nu mai este coerentă. Frica bântuie mintea după plac, dărâmând toate barierele, întrucât sistemul minte-trup este adaptat să restabilească echilibrul prin orice mijloace, această incoerenţă totală durează doar pentru scurt timp. Panica este una dintre cele mai în­fricoşătoare experienţe pe care le poate avea cineva, dar este aproape în­totdeauna temporară.
Atacurile de panică, ce-i lovesc pe unii oamenii fără nici o cauză externă, îşi au rădăcină în amintirile unei traume anterioare - la fel cum se întâmplă şi cu atacurile fricii. Imagini generate în interiorul minţii devin mecanisme de declanşare, ca şi cum ar fi evenimente externe, şi nu interne - şi reacţia în lanţ a fricii porneşte, fără a mai putea fi oprită. Din cauză că imaginile vechi pot reveni şi pot produce vătămare, mult după ce au fost vizionate, este de importanţă vitală să ne protejăm copilaşii şi să nu-i lăsăm să vadă filmele înspăimântătoare pe care posturile de televiziune le transmit în timpul catastrofelor. Copiii care par să nu manifeste teamă în evenimente ca cele de la 11 septembrie, îşi amână adesea re­acţiile până mult mai târziu. Aceia dintre noi care au crescut în timpul războiului rece pot confirma oroarea pe care am simţit-o mulţi ani după ce am văzut fotografii cu bomba atomică - cu toate acestea, nu-mi amin­tesc să le fi arătat vreodată părinţilor mei această teamă interioară. Era ceva intim - şi, în special din acest motiv, înspăimântătoare.
Oricât de acut s-ar manifesta în exterior, panica nu este unitatea de măsură a gravităţii crizei. Când avioanele sunt pe punctul de a se prăbuşi - şi aceasta s-a întâmplat atât cu avioanele osândite, implicate în atacul terorist, cât şi în interiorul turnurilor gemene - oamenii devin tă­cuţi şi se întorc spre celălalt, pentru a-i spune cât de mult îl iubeşte. Un asemenea calm conduce, deseori, la acte de curaj: din conversaţiile pe te­lefoanele celulare, desfăşurate în avionul care s-a prăbuşit în Pennsyl-vania, am aflat că, cel puţin într-unul dintre avioane, pasagerii au opus rezistenţă teroriştilor, chiar dacă ştiau cu certitudine că vor muri.
MânieMânia poate fi o emoţie primară - dar, în lumea fricii, ea este un mecanism secundar de apărare. Oamenii devin mânioşi, atunci când sunt incapabili să-şi stăpânească sentimentele de neputinţă. Exteriorizarea este folositoare pentru două scopuri. Ea te face să simţi că ai iarăşi control asupra ta - iar, fără stăpânirea de sine, unii oameni ar fi într-o panică totală, în al doilea rând, ea direcţionează emoţiile spre exterior, găsind un inamic extern vizibil, bun de atacat.
Trebuie să devii conştient de emoţia primară, înainte de o putea elibera. Dacă ştii că emoţia primară este neajutorarea - în atacurile teroriste, aceasta era foarte uşor de acceptat - mânia poate fi stăpânită şi ob­servată ca ceea ce este ea în realitate, un mecanism de apărare. Dacă re­fuzi să accepţi că ţi-ai putea pierde vreodată stăpânirea de sine, devenind neajutorat, mânia se justifică pe sine ca fiind răspunsul „corect". De aici, calea până la intoleranţă şi violenţă este scurtă.
NelinişteFrica cronică, cea care te trezeşte noaptea şi loveşte fă­ră avertizare în viaţa de fiecare zi, este denumită nelinişte. Ea este una dintre cele mai răspândite forme ale suferinţei în societatea noastră, am­plificată după atacurile teroriste - dar prezentă şi cu mult timp înainte.
Neliniştea se percepe ca o groază fără nume. Ea poate fi liniştită pe cale medicală, dar tranchilizantele nu înseamnă vindecare. Ea poate fi resimţită în continuare în forme moderate, menţinând o stare de nervozitate constantă şi senzaţia că eşti tot timpul gata să-ţi pierzi controlul -sau poate fi simţită acut, atunci când o persoană este inundată de frică, fără un motiv aparent.
Frica devine nelinişte, atunci când o ameninţare nu mai este iminentă, dar nu poate fi uitată. Neliniştea este bazată pe memorie. Ea nu vine din exterior, ci din lumea noastră interioară. Deoarece se dezvoltă din reacţiile primare pe care le avem faţă de un pericol fizic, neliniştea rămâne legată de evenimentele exterioare. O femeie căreia i se spune că tumoarea ei la sân este malignă, se va cufunda în nelinişte - şi starea de nelinişte continuă, până când se face din nou sănătoasă.
DepresiaDeşi s-ar putea să nu se manifeste ca atare, depresia are la bază frica şi neliniştea. Depresia este durerea îndreptată împotriva sinelui. Privind expresia de pe feţele oamenilor deprimaţi, înţelegi cât de posomorâţi, retraşi, extenuaţi şi trişti se simt. Ei abordează viaţa cu pasivitate şi resemnare. Avem tendinţa să uităm acest lucru şi să tratăm de­presia - în special pe cea proprie - ca pe o slăbiciune; dacă alţii îşi găsesc fericirea în viaţă, considerăm că este vina noastră că nu am reuşit. Astfel de raţionamente se leagă de vinovăţie şi oamenii deprimaţi îşi dau seama adesea, în mod acut, că şi-au dezamăgit familia şi prietenii. Se gândesc la ei înşişi ca la norul întunecat care ameninţă fiecare ocazie fericită.
Dacă priveşti depresia fără judecată, o poţi percepe ca fiind frontul suprem pe care se dă lupta împotriva fricii.Oamenii deprimaţi sunt pe punctul de a renunţa şi, într-adevăr, unii vor face alegerea cumplită de a încerca să-şi pună capăt vieţii. Dar înaintea acestei faze, depresia este o ultimă linie de apărare, cea în care mintea fuge să-şi găsească adăpost, reducând toate activităţile la minimum şi asigurând doar activităţile suficiente pentru supravieţuire.
Deşi a devenit ceva normal să pronunţăm cu uşurinţă cuvântul „depresie" - ca şi cum am discuta despre o răceală, sau despre o banală durere de cap - nu pot să nu simt cât de patetică este această stare. Pentru mine, să văd o persoană deprimată este ca şi cum aş urmări un cal splendid de curse care şi-a rupt piciorul. Atât de multă splendoare există într-o fiinţă umană, încât ţi se rupe inima să o vezi închisă şi aproape stinsă.
Deci, care este cel mai bun mod de a trata numeroasele aspecte şi deghizări ale fricii? Indiferent de faza în care se află o persoană, frica poate fi eliberată. Se începe prin a vorbi liber şi clar despre frica pe care o simţiţi.Dacă pare imposibil, din cauză că aţi fost învăţaţi că frica este un semn de slăbiciune, vorbiţi despre acest lucru.Vinovăţia este un obstacol uriaş în acest sens - şi la fel este şi ruşinea. Dar trebuie găsită o breşă şi cred că următorii paşi sunt eficienţi:

Recunoaşte-ţi frica, privind-o ca pe o senzaţie corporală.

Consideră că această senzaţie îşi are rădăcinile în energii vechi, ce au fost acumulate.

Cere energiei înmagazinate să iasă din corpul tău.

Ajută această eliminare de energie, până când ai eliberat tot ceea ce e gata să plece chiar acum.
Fiecare pas are propria sa tehnică. La început, a simţi frica sub forma unei senzaţii corporale, te face să o scoţi din domeniul minţii.
Frica are o voce. Ea vorbeşte despre numeroase pericole; acumulează scenarii catastrofice - şi trece la nesfârşit de la unul la altul. Ca voce, frica este extrem de convingătoare, iar cuvintele sunt în legătură cu reacţiile fizice. Acestea sunt mult mai uşor de eliberat decât gândurile. Gândurile vin şi pleacă - adesea crescând în intensitate, pe măsură ce le opui rezistenţă. Senzaţiile fizice sunt mai obiective.
Mai întâi, localizaţi-vă senzaţiile fizice de frică. Ele includ adesea muşchi încordaţi - deci, mai întâi exploraţi zonele sensibile ale gâtului, frunţii, pieptului, fosei stomacului şi spatelui inferior. Câteodată simţim o mare slăbiciune sau greutate în braţe şi picioare. Ori de câte ori gândurile voastre o iau razna, este posibil ca tensiunea arterială să crească - dar nu există o modalitate fizică de a simţi acest lucru. Vreţi o senzaţie pe care să o puteţi localiza? Concentraţi-vă pe pulsul în creştere, pe stomacul care tremură, pe genunchii şi picioarele care se înmoaie şi aşa mai departe - pe orice care poate fi asociat cu frică sau nelinişte, în orice formă s-ar manifesta ele.
Aceste senzaţii sunt reziduuri biologice ale unor experienţei.
De exemplu, când îţi aminteşti că te-a înspăimântat ceva, corpul tău - ca şi mintea, de altfel - revăd scena şi, în loc să şi-o reamintească doar, el recreează aceleaşi simptome pe care le-ai simţit în momentul respectiv. Revine aceeaşi senzaţie cumplită de frică, aducând cu ea o semnătură fizică manifestată în trup, care reprezintă expresia energiei sale.
În cadrul vindecării, energia este mai importantă decât gândurile care o însoţesc. Ca o pietricică în pantof, o energie răscolitoare vă rea­minteşte constant de prezenţa sa, trimiţând semnale de durere. Nu are nici un rost să vă gândiţi în permanenţă cât de mult vă răneşte pietricica; până când nu înlăturaţi sursa de energie, nu are loc nici o vindecare. Tot aşa, frica şi neliniştea trimit nenumărate gânduri - însă, până când nu înlăturaţi energia care însoţeşte gândurile, nu se va produce o vindecare de durată. Frica se va ataşa la un nou set de gânduri.
Acum, cereţi-i acestei energii să plece şi ajutaţi-o să o facă. Acest ajutor - care reprezintă pasul decisiv - poate fi dat în multe feluri:
Respiraţie profundă, relaxată.Cu fiecare inspiraţie, coborâţi aerul până la abdomenul inferior, apoi lăsaţi-l să iasă natural, ca şi cum aţi ofta.
Ascultareîntrebaţi în interior ce vrea energia să ştiţi. Noi toţi avem mii de sertăraşe cu traume pe care ni le amintim la un moment dat, fiecare însoţită de propria sa poveste. Deschideţi-vă cu sinceritate, ca să auziţi şi să vedeţi de unde vine energia. Pe măsură ce primiţi mesajele şi imaginile, întâmpinaţi-vă frica cu înţelegere, dându-i posibilitatea de a se debloca şi de a se elibera.
MişcareEnergiile blocate sunt îngheţate; sunt ca nişte blocaje de gheaţă în râul conştientei, sau ca depunerile formate în artere. Ceea ce este înţepenit, trebuie făcut să se mişte. Ceea ce este îngheţat, trebuie să se topească. Multor oameni le este de ajutor să se mişte fizic. Alergarea şi exerciţiile fizice constituie o modalitate bună pentru eliberarea tensiunii superficiale. Energiile profunde răspund atunci când se acţionează fizic asupra lor - prin zvârcolire, zguduire şi tremur, de exemplu - dacă acestea reflectă ceea ce simţiţi. Tropăitul şi bătutul din picioare sunt eficiente, atunci când energia înţepenită îşi are rădăcinile în mânie.
ZgomoteSpaima are o voce nearticulată, o voce căreia nu-i plac cuvintele, deoarece ele sunt prea slabe pentru intensitatea sentimentului resimţit. Spaima preferă să ţipe. Ea ţipă, geme, se jeluieşte, scânceşte şi plânge în hohote. Când simţiţi senzaţiile profunde ale fricii, lăsaţi astfel de sunete să iasă firesc la suprafaţă. Nu le înăbuşiţi. (Ţipatul într-o pernă poate fi un ajutor imens.)
Începeţi mai blând, prin modularea vocii. Când simţiţi o senzaţie corporală, murmuraţi sau gânguriţi tonul acelei senzaţii, apoi lăsaţi energia să-l poarte, înalt sau grav, oriunde vrea el să meargă. Dacă sunetul nu vi se pare potrivit, începeţi cu acel „Hmm" satisfăcut, ce apare spontan la gândul că mâncaţi ceva delicios. Aceasta este o intonaţie posi­bilă - şi există şi multe altele, cum ar fi gemete, oftaturi de dezamăgire, mormăituri guturale ce însoţesc un efort fizic etc. S-ar putea să vă feriţi de tonurile durerii, de vaietul său strident, sau de plânsul în hohote al copilaşului, care-i zguduie întregul trup - însă ele vă sunt încă accesibile, cum ar fi ţipătul, care este prima reacţie la o lovitură, în special dacă vine prin surprindere. Toate acestea aparţin arsenalului vostru folosit împotri­va fricii şi, întrucât ele vă implică atât trupul, cât şi centrii emoţionali ai creierului, sunetele au o capacitate puternică de a localiza suferinţa, de a o exprima şi, apoi, de a o elimina.
***
Există un alt element crucial pentru eliberarea fricii. Am observat că suntem dispuşi să eliberăm cele mai intime şi mai ascunse frici, atunci când avem un sentiment de încredere, încredere înseamnă că ţi se oferă asigurarea că eşti în siguranţă - şi o poţi accepta. Ambele părţi sunt necesare - trebuie să existe oferta deschiderii emoţionale şi, de aseme­nea, capacitatea de a accepta că există cu adevărat un refugiu sigur.
Întrebarea este, unde putem găsi această încredere? În primul rând, trebuie să aveţi încredere în voi înşivă, să fiţi suficient de siguri că nu veţi fi blocaţi de propria voastră manifestare. Cu toţii ne simţim inhibaţi. Este jenant să-ţi manifeşti sonor spaima. Priviţi înăuntrul vostru şi întrebaţi-vă dacă aveţi vreuna dintre convingerile următoare:

Am suferit atât de mult, încât e prea târziu pentru a mă schimba.

Aştept pe cineva care să-mi observe suferinţa.

Suferinţa mea înseamnă că sunt în viaţă.

Merit să trăiesc în acest fel.

Strig pentru a fi iubit.

Nu-mi este dat să înţeleg.
Fiecare dintre aceste atitudini vă dă un motiv pentru a vă prelungi suferinţa şi a-i bloca eliminarea. De fiecare dată când repetaţi aceste raţionamente, îngroşaţi zidurile care vă întemniţează. Aveţi libertatea de a păstra aceste convingeri cât de mult vreţi - însă energiile blocate devin din ce în ce mai puternice, cu cât sunt reprimate mai mult. Ciclul negării şi al suferinţei trebuie întrerupt, în locul convingerilor negative care au îngroşat pereţii reprimării, începeţi să absorbiţi acele convingeri care subţiază zidurile, chiar dacă nu le-aţi acceptat, încă, în totalitate. Fiecare convingere pozitivă anulează una negativă:
Nu are nici o importanţă cât timp am suferit; mă pot schimba.

Poate că nu sunt destui oameni care au observat suferinţa mea şi au luat-o în serios, însă eu am observat-o - şi asta e suficient.

Suferinţa nu mă ţine în viaţă - ea îmi închide nenumărate posibilităţi, împiedicându-le să se manifeste în viaţa mea.
Merit să fiu vindecat.

Nu am nevoie să fiu salvat; am nevoie de ajutor, întotdeauna există cineva dispus să ajute.

Fac orice pentru a fi iubit, deci e timpul să găsesc persoana potrivită, cineva care îmi poate auzi cuvintele şi răspunde nevoii mele.

S-ar putea să nu înţeleg ce mi se întâmplă acum - dar, dacă voi păşi pe calea vindecării, înţelegerea va veni de la sine.
Ceea ce începeţi acum să faceţi se numeşte o atitudine vindecătoare. De aici puteţi porni în multe direcţii. Păstraţi la îndemână această listă de convingeri şi, atunci când vă simţiţi descurajaţi, întoarceţi-vă la ea. Discutaţi cu alţii cum au transformat ei o atitudine negativă într-una pozitivă. Ocupaţi-vă de un singur punct de pe lista negativă şi dedicaţi-i o zi întreagă, pentru a examina modul în care această convingere v-a afectat - apoi, în ziua următoare, înlocuiţi-o cu o convingere pozitivă. Ţineţi un jurnal în care vă dezvăluiţi vouă înşivă, cu cea mai mare onestitate posibilă, modurile în care vă influenţează atât convingerile negative, cât şi convingerile pozitive.
Dezvoltarea unui nou sistem de convingeri este o campanie militară - şi trebuie să luptaţi din două direcţii.
Dacă citirea afirmaţiilor negative vă trezeşte mânia sau un alt gen de rezistenţă, fiţi foarte atenţi; aţi atins un punct dureros. Dacă simţiţi cu adevărat că nu vă puteţi schimba, când vi se spune că puteţi, vor apărea frustrarea, furia, auto-compâtimirea, defetismul - o mulţime de copii vitregi, care apar ca urmare a acceptării unei resemnări deznădăj­duite. Scoateţi la lumină aceste sentimente. Aşterneţi-le pe hârtie. Aşe-zaţi-vă la calculator şi creaţi un document cu titlul: „De ce nu mă voi schimba niciodată", sau „De ce nu observă nimeni că sufăr". Lăsaţi să curgă întregul şuvoi al certitudinii voastre că aţi fost persecutaţi şi ne­dreptăţiţi, neglijaţi şi trecuţi cu vederea. Nu vă judecaţi gândurile şi nu corectaţi ortografia, în timp ce le scrieţi. Până când nu vă confruntaţi cu ceea ce simţiţi cu adevărat - şi nu cu ce ar trebui să simţiţi - vindecarea nu poate începe.
La un moment dat, veţi schimba direcţia şi veţi fi încântaţi să creaţi un sistem nou, pozitiv, de gândire.
Indiferent de faza în care vă aflaţi pe această cale, aplicaţi în fie­care zi acelaşi mod de reamintire - nu forţaţi nimic.Bucuraţi-vă de fiecare posibilitate minusculă de a înţelege ce se întâmplă, de fiecare des­chidere cât de mică. A muta pe rând câte o cărămidă pare a fi ceva lip­sit de importanţă - dar vine ziua în care întreaga închisoarea se pră­buşeşte.
Fiţi răbdători şi blânzi cu voi înşivă. Nu vă lăsaţi tulburaţi de mânie. O dată ce ştiţi ce v-a făcut să fiţi mânioşi şi frustraţi, opriţi-vă. Cereţi răspunsuri pentru frustrările voastre; pătrundeţi conştient până la sursa lor cea mai profundă - care este, întotdeauna, frica.
Parcurgerea întregului labirint al neliniştii sau depresiei ar putea să dureze ani de zile - însă, dacă sunteţi hotărâţi, vindecarea durează mult mai puţin decât v-a fost necesar pentru a vă crea rănile, iar elibera­rea de spaimă poate veni rapid, încă de la începutul acestui proces, veţi face paşi uriaşi spre vindecare.
Frica poate fi gonită, chiar atunci când există la un nivel foarte profund - dar trebuie respectată, până când găseşti un mod de a scăpa de ea. Întreabă-te despre cât de multă frică, suferinţă şi nelinişte ţi-au vor­bit părinţii tăi şi cât de la largul lor s-au simţit când au făcut-o. (Mă refer la propria lor suferinţă, nu la suferinţa pe care le-ai provocat-o tu când te simţeai neliniştit - deşi, şi aceasta îţi poate da câteva indicii.) Dacă-ţi aminteşti că tatăl tău ascundea orice urmă de spaimă şi nelinişte - chiar atunci când banii erau puţini, sau era în primejdie să-şi piardă serviciul, sau îl ameninţa o boală gravă - ai trasat o limită pe care astăzi s-ar putea să-ţi fie greu s-o depăşeşti - acum, când eşti tu însuţi adult. Dacă-ţi aminteşti că mama ta a suferit în tăcere, sau a acceptat pasiv acele situaţii cumplite, pe care nu le putea rezolva - din nou ai desfiinţat o limită pe care s-ar putea să o fi integrat, copil fiind, în fiinţa ta interioară.
Limitele emoţionale sunt transmise de la o generaţie la alta. Tera­peuţii pot pierde ani de zile cu anumiţi pacienţi, înainte ca aceştia să se deschidă. Respectă-ţi sistemele defensive, chiar în timp ce lucrezi pen­tru a le anula. Zidurile interioare nu se demolează; ele se dizolvă. Deci, să nu crezi că cineva se aşteaptă ca tu să-ţi ataci cu mult curaj sistemele defensive şi să te arunci asupra lor ca un războinic. Armele tale cele mai importante sunt: dorinţa de a acţiona, sinceritatea şi răbdarea.
După ce ţi-ai construit un spaţiu pentru a avea încredere în tine, acum ai nevoie de altcineva în care să ai încredere. Vindecarea nu este o lucrare solitară. Nu aşeza automat în capul listei pe cel mai bun prieten, soţul/soţia, sau sora mai mare. Fii obiectiv în legătură cu cine este disponibil din punct de vedere emoţional şi cine nu este. Caută pe cineva care e tolerant şi îşi acceptă propriile defecte, cineva care este un bun ascultă­tor şi nu-şi impune altora judecăţile proprii. Aceştia sunt oamenii în care poţi să începi să ai încredere. Abordează o astfel de persoană şi cere-i permisiunea să-i împărtăşeşti o anumită suferinţă despre care vrei cu adevărat să vorbeşti. Este crucial să-i spui totul, pentru că, dacă tu te aş­tepţi ca cineva să fie deschis cu tine, este corect ca şi tu să fii deschis cu acea persoană. Totuşi, dacă simţi o suferinţă acută, e total justificat ca tu să-i ceri să-ţi acorde un interval de timp, în care discuţia va fi numai des­pre tine. Convenţia implicită este că, atunci când acea persoană va avea propria suferinţă, tu vei fi disponibil.
Fii simţit şi dă-ţi seama, atunci când ai mers prea departe şi doar ai folosit urechea înţelegătoare a altuia ca pe o zonă de descărcare. Nu cere sfaturi. Cea mai bună folosire a simpatiei este aceea de a găsi pe cineva în care să ai suficientă încredere pentru a începe procesul de elib­erare, pe care trebuie să-1 continui, apoi, de unul singur.
Intenţia ta este de a aduce la lumină energiile timide, ascunse, stânjenitoare, vinovate sau scandaloase.
Oare avem o asemenea persoană în vieţile noastre? Nu, nici vorbă de aşa ceva.
Două lucruri se pot spune în această privinţă, în primul rând, poţi căuta un ajutor profesionist, care te face să te relaxezi, întrucât ai deplină încredere şi astfel avansezi cu viteza ce ţi se potriveşte şi simţi - nu cu mintea, ci cu inima - dacă el sau ea este suficient de deschis/ă pen­tru a accepta energiile întunecate pe care vrei să le eliberezi.
În al doilea rând, există o lege spirituală în care am ajuns să cred în totalitate, de-a lungul anilor: atunci când eşti pregătit, îndrumarea va veni. Bazează-te pe oamenii care sunt acum în viaţa ta; priveşte-ţi în faţă energiile întunecate, cât de cinstit poţi; respectă-ţi propriile limite, cât şi pe cele ale tuturor care sunt în jurul tău.
Pe măsură ce îndepărtezi fiecare foaie de ceapă, profesorul care te poate conduce va apărea aproape miraculos, chiar în momentul când îndrumarea este necesară

sursa: http://www.ceruldinnoi.ro/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu