luni, 23 martie 2015

Conştiinţa extinsă dincolo de creierul uman


Conştiinţa ca percepţie subiectivă nu începe la creier, ci la nivelul receptorilor din periferie, care sunt porţi de intrare ale informaţiilor. Acestea sunt trimise spre creier, unde sunt transformate în procese de conştiinţă. Dacă privim la microscop un receptor din periferia corpului nostru, rămânem uimiţi de sim­plitatea structurii acestuia. Şi totuşi, aceşti receptori sunt capabili să recunoască tipul de stimuli specifici lor dintr-o mulţime de alţii, dar mai ales au inteli­genta capacitate de a transforma stimulul respectiv în biocurenţi modulaţi în frecvenţă. Codifică deci sub această formă toate genurile de stimuli cu care corpul nostru vine în contact: cald, rece, durere, gust, auz, imagini, lumini, stimuli erotici etc. Ajunşi în creier, astfel codificaţi, sunt decodificaţi în arii spe­cifice fiecărui tip de stimuli. în funcţie de conţinutul lor, informaţiile primite devin simple gânduri, acte reflexe, elaborări de idei, meditaţii sau stârnesc, prin participarea creierului limbic, emoţii şi sentimente.

Dacă, după cum am discutat deja, este inevita­bil ca fiecare celulă să-şi aibă inteligenta sa, se poate deduce că inteligenţa noastră este şi o însumare a inteligenţei tuturor celulelor din corpul nostru. Ca urmare, putem spune că în actul de exprimare a con­ştiinţei participă nu numai creierul, ci întregul nostru corp.
Din logica receptării informaţiei şi din stu­diile cu RMN(f) (Rezonanţa Magnetică Nucleară funcţională), deducem că un act conştient presupune activarea şi deci participarea multor zone din creier. Susan Greenfield ne spune că vederea poate activa peste 30 de arii ale creierului, ceea ce presupune ca fiecare arie să îndeplinească mai mult de o singură funcţie. Ştim bine fenomenul din mecanismele de recuperare de către creier a unor funcţii pierdute prin invalidare. Alte arii din creier preiau sarcina recupe­rării în cazul celor lezate.
Nu sunt primul care face această observaţie: există o unitate funcţională şi o coerenţă a conştiinţei, în ciuda multitudinii de arii disparate, de circuite nervoase întortocheate şi conexiuni. Noi doar gândim, Ştim că suntem, uneori putem fi în meditaţie într-o linişte profundă.  Nu  simţim şi nu auzim nimic. Creierul este probabil cel mai silenţios sistem din natură. Funcţionează fără zgomot. Cine dă această unitate conştiinţei? Există o altă instanţă care se folo­seşte de creier? - se întreabă unii cercetători.
Concepţia neurofiziologică actuală, în virtutea căreia conştiinţa este redusă la procesele fizico-chimice din creier, are mari dificultăţi în a-şi găsi un consens cu conceptele confirmate experimental ale fizicii cuan­tice, cu experienţele psihologiei transpersonale, ale morţii clinice, cu stările intermediare sau modificate ale conştiinţei, cu liberul arbitru, cu intuiţia, efectul placebo, pulsiunile inconştiente, obsesiile, fobiile, visul anticipativ, vindecările prin tehnici spirituale, telepatia, clarvederea - fenomene studiate şi confir­mate deja în cadru ştiinţific instituţionalizat. Până acum, ştiinţa oficială s-a folosit de „briciul lui Occam". A tăiat de pe listă tot ce nu putea explica sau le-a taxat ca neştiinţifice. Dar a nega „ceva" nu înseamnă obli­gatoriu că acel „ceva" nu există.
Fizica cuantică pune presant întrebarea asupra naturii conştiinţei atâta vreme cât doi electroni pereche îşi schimbă instantaneu spinul, indiferent de distanţa la care sunt situaţi unul de altul, sau doi fotoni gemeni se regăsesc imediat după ce au fost expediaţi la dis­tanţă şi în sens opus, ca şi cum „ar şti" unul de altul, ca şi cum ar avea o conştiinţă. Ilya Prigogine, distins cu Premiul Nobel pentru studiul structurilor disipative, ne spune că chiar şi într-un sistem fizic moleculele se aşază într-o anumită ordine ca şi cum ar şti poziţia tuturor celorlalte.
În consecinţă, nu avem încă o teorie generală satisfăcătoare privind funcţionarea creierului.
M-a frapat dintotdeauna continuitatea con­ştiinţei noastre, care nu poate fi explicată, cel puţin satisfăcător, dacă o reducem la substratul său neuro­nal. Spuneam că fiecare informaţie nouă îşi conectează propria sa reţea neuronală, ceea ce ar presupune o percepţie discontinuă. Noi percepem însă, graţie conştiinţei care pare să aibă un rol unificator, o lume continuă, ca într-o peliculă cinematografică în care nu sesizăm succesiunea cadrelor fixe.
Am mai abordat acest aspect, spunând că noi nu vedem lumea la nivel de atomi, molecule, sinapse şi reţele neuronale, ci ni s-a dat, ca miracol al conştiin­ţei, capacitatea de a vedea o lume coerentă, în acord cu ideile noastre despre ea şi nu aşa cum este realitatea sa ultimă. Trebuie să explic mirarea mea prin aceea că celelalte animale nu percep lumea aidoma nouă, ci fie mai mult, fie mai puţin decât noi, în funcţie de trebu­inţele cerute de existenţa lor.
O altă întrebare care mi se pare a fi foarte per­tinentă este: de ce avem o opinie diferită despre lume, de vreme ce uzăm aceleaşi mecanisme de funcţionare a creierului? La acelaşi substrat biochimic şi electro-fiziologic, prin care este procesată o informaţie, ne formăm o impresie individualizată, diferită de la om la om. Este evident că instanţa care conferă un sens diferit informaţiei nu poate fi decât conştiinţa care îşi pune amprenta subiectivă, uneori foarte departe de realitatea obiectivă. Am mai spus, în acest subiec­tivism intervin educaţia, interesele momentului, Opacitatea de înţelegere şi mentalitatea vremii condi­ţionată social.
O altă contradicţie. Studiile din domeniul ştiinţe­lor neurocognitive sugerează că iniţiativa în activitatea creierului îi aparţine conştiinţei şi nu creierului. Este instanţa Eului cea care decide să tacă, să vorbească, să întreprindă o acţiune sau nu. Vorbeşte creierul fără noi vreodată? Se spune că numai gura! Este adevărat că suntem asaltaţi de multe gânduri pe care, din nou, nu ştim cine le trimite, însă cel ce le pune stavilă, dacă vrea, este tot Eul nostru. Dar gândirea concomitentă, care adesea ne parazitează insistent sustrăgându-ne de la ceea ce dorim cu adevărat să facem, să gândim, venind fără voinţa noastră, cum s-o explicăm?
Un alt aspect şi mai frapant. Măsurători riguroase ale timpului în care sunt activate diferite arii din creier par să arate că aceste activări preced cu câteva miimi de secundă conştientizarea lor. Cercetătoarea franceză Angela Sirigu ne spune că decizia de executare a unei mişcări pare a fi luată înainte de a fi informată conştiinţa. Vasodilataţia care aduce în aria motorie, de comandă a mişcării, glucoza şi oxigenul necesare, pregătirea pentru acţiune deci, precede intenţia con­ştientă de execuţie. Când decizia de mişcare devine conştientă, liberul nostru arbitru mai are la dispozi­ţie doar câteva miimi de secundă să spună „da" sau „nu". Dispunem de libertatea de a refuza sau accepta decizia creierului, ne spune cercetătoarea citată.
Dar cine este instanţa care „dispune", care are decizia ultimă, dacă aceasta nu-i aparţine creierului? Nu este doar un artificiu de limbaj, este o realitate.
Aceeaşi observaţie de discordanţă între timpul de reacţie al creierului şi cel de conştientizare o sesizează si neurologul Benjamin Libet (1994). El constată că undele cerebrale sunt amorsate cu o treime de secundă înainte ca subiectul studiat să ia o decizie conştientă.
S-au constatat, de asemenea, în alte studii, modificări vegetative, care sunt specifice emoţiilor, declanşate în fracţiuni de secundă înainte de a fi expuşi unei emoţii. Mai mult, s-a observat că aceste modificări vegetative la emoţii au putut fi declan­şate anticipat la subiecţii studiaţi în laborator chiar şi în situaţia în care un emiţător se afla la distanţa de mii de kilometri de receptori.
Iniţiativa creierului care ar precede voinţa noastră de a acţiona ridică întrebarea dacă „gândim" sau suntem „gândiţi".
Dacă este logic să admitem că o masă anatomică, aşa cum este şi creierul nostru, nu se poate activa singură, fără un impuls venit, mai ales când acesta are un conţinut cognitiv, trebuie să găsim o explicaţie fenomenului. Mintea noastră sau conştiinţa nu func­ţionează doar la nivel de conştient. Personal, cred că putem distinge o conştiinţă operaţională a deciziilor conştiente, implicată atât la nivel subiectiv, cât şi rela­ţional cu semenii, şi o conştiinţă implicată la nivel de inconştient, purtătoare a Sinelui sau Eului esenţial, în care sunt depozitate arhetipurile, arhiva cu toate informaţiile referitoare la propriul destin, în strânsă rezonantă cu cel cosmic. Programele tuturor funcţii­lor vegetative, inteligenţa celulară sunt la acelaşi nivel Prezente.
La acest nivel al „conştiinţei inconştiente" cred că sunt înregistrate toate engramele evenimentelor trăite în timpul vieţii sau poate... chiar al vieţilor (!). Avem suficient de multe argumente pentru a afirma că nimic din ceea ce intră în câmpul memoriei noastre nu se uită! Pierdem doar neuronii care sunt nece­sari pentru a evoca informaţiile stocate. Vom aborda subiectul la alt capitol.
Cred că ceea ce activează creierul asemenea unui „presentiment", înainte de a deveni un act con­ştient, este segmentul moştenit al conştiinţei care funcţionează ca un Eu esenţial, ca ghid şi „martor al eternităţii", cum îi spunea Henriette Yvonne Stahl în romanul său cu acelaşi nume. La acest nivel pare să fie o altă cunoaştere, o „preştiinţă", şi nu sunt rare cazu­rile în care prin vis sau, pur şi simplu, prin venirea ca o străfulgerare în conştiinţă a informaţiei necesare au fost prevenite evenimente grave. Vom discuta mai mult subiectul pe parcursul lucrării.
Un solid argument împotriva ideii că mintea poate fi redusă la reacţiile biochimice care au loc în creier îl constituie observaţia că, aidoma reacţiilor chimice, conştiinţa ar trebui să fie univoc univectorial şi linear orientată. Ori gândirea noastră este nelineară şi plurivectorială. Intenţionăm să facem ceva, apoi renunţăm, iar revenim etc. Nimic nu este mai mobil decât mintea omenească. Dacă mintea noastră ar funcţiona doar linear, într-un singur sens, aşa cum se petrece în orice reacţie chimică, liberul nostru arbitru ar fi exclus. Ar trebui să gândim ca un automat, după cum ne-ar dicta genele şi impulsurile venite din mediul exterior, ne spune Sam Parnia (2008). Dacă am gândi aşa, atunci am fi exoneraţi de orice responsabi­litate pentru acţiunile şi gândurile noastre.

Un câine care ne muşcă nu poate fi judecat pentru că, după cum ne spune Sf. Augustin, anima­lele au şi ele o gândire, dar foarte redusă, şi ele nu ştiu că gândesc, în timp ce omul ştie şi deci poate discerne între bine şi rău. Omul nu este pedepsit pentru că gân­deşte, ci pentru ceea ce gândeşte!
Cea de-a două ipoteză referitoare la geneza conştiinţei în afara creierului uman este extrem de dificil să fie acceptată de ştiinţele oficiale. A admite că nu creierul generează conştiinţa, ci invers, conşti­inţa îşi construieşte vehiculul capabil s-o exprime, respectiv creierul uman, nu este doar o dorinţă de a stabili prioritatea în acest sens. Problema în sine are o importanţă „capitală", fundamentală, cu implicaţii ştiinţifice, filosofice, teologice, psihologice şi sociale. Pune sub semnul întrebării tot ceea ce ştiinţele clasice ne-au învăţat până acum despre existenţa noastră.
Mai întâi, dacă există o conştiinţă în afara creierului uman, înseamnă că sistemul nervos nu este singurul vehicul capabil să proceseze informaţia. şi la nivel monocelular şi la plante, unde nu există sistem nervos, dar întâlnim, ca la orice fiinţă, conduite de adaptare inteligente, înseamnă că şi acolo trebuie să existe un suport capabil să recepteze şi să emită informaţie. Nu ştim care este acest suport, dar avem indirect dovada existentei acestuia.
De aici decurg alte consecinţe, înseamnă că fiecare celulă, fiecare fiinţă dispune ab initio de inte­ligenţa necesară pentru îndeplinirea propriei sale finalităţi: autoconservare şi reproducere.
Dacă toate celulele şi organismele vii îşi au inte­ligenţa lor, deducem că evoluţia lumii vii are un resort inteligent, o inteligenţă adaptativăcare s-a folosit de întâmplare doar ca moment al satisfacerii unei necesi­tăţi înscrise în genomul său. O materie oarbă, supusă unor legi pur mecanice, nu avea cum să evolueze, în consecinţă, interpretarea biologiei prin prisma unei concepţii materialist-mecaniciste şi reducţioniste la legile fizicii şi chimiei este eronată.
Cea care prin excelenţă ar fi trebuit să depă­şească limitele materialismului, psihologia clasică, s-a înscris într-un univers îngust, redus la simple descrieri de fenomene, pierzând şi ignorând esenţa lor. Mulţi dintre adepţii psihologiei oficiale ignoră experienţele psihologiei transpersonale şi ale morţii clinice sau le interpretează eronat numai pentru că nu au argumente prin care să le poată explica. Nu pot ieşi din aria îngustă a explicaţiilor materialiste.
În plan filosofic, Roger Penrose, matematician cu scrieri inclusiv filosofice, în lucrarea sa Mintea omenească între clasic şi cuantic (1988), emite ipoteza existenţei unui protomental cosmic arhetipal din care s-ar desprinde conştiinţa la nivel uman. Conexiunea între mentalul cosmic şi conştiinţa deliberativă s-ar face, după cum am opinat şi noi, prin inconştient, în alţi termeni, Roger Penrose, numit şir de regină pentru lucrările sale, extinde conceptul de conştiinţă la nivel cosmic. În acest sens, conştiinţa umană ne apare doar ca un segment al marii conştiinţe cosmice. Această ipoteză este susţinută, după cum vom vedea, cu rigoarea experienţelor de laborator şi de către fizica cuantică şi de către alte domenii de cunoaştere conturate în ultimele decenii. Extinderea conştiinţei la nivel cosmic oferă o altă înţelegere întregului eşafodaj al lumii.
Spuneam că întregul Univers poartă amprenta unei minţi raţionale, a unui gând de Creator, care şi-a lăsat amprenta inteligenţei la toate nivelurile sale de manifestare. Existenţa unei inteligenţe, a unei intenţii la „începuturile" lumii dă glas ideii că om şi Univers au aceeaşi sorginte, de natură spirituală. Şi dacă a existat o intenţie în creaţie, înseamnă că Universul şi omul au un sens, un rost pe care avem datoria de a-1 înţelege şi a-1 îndeplini. Cum superb se exprimă Prof. dr. S. Grof, spunând că istoria omului şi a universului este scrisă de aceeaşi mână, iar spiritualitatea este un atribut al psihicului uman şi al ordinii universale. Iată cum, după 400 de ani de când spiritul a fost exclus din ecuaţia lor de către ştiinţele clasice, acum este din nou aşezat pe cel mai înalt soclu, în mod ciudat, de către aceleaşi ştiinţe care l-au negat. După cum remarcă Dean Radin (1997), mintea a evoluat, prin cunoaşterea ştiin­ţifică, până la stadiul în care s-a negat pe sine. „Ştiinţa  şi-a pierdut minţile” , spune el, pe care acum, iată, este pe cale să şi le regăsească. Nu este un argument că totul se petrece în mod ciclic ? – ne întrebăm noi.
Conştiinţa şi fizica cuantică
Prin extensia sa de la Univers la om şi dincolo de om, se vorbeşte în prezent de un câmp al conştiinţei. A vorbi de un câmp extins al conştiinţei înseamnă a admite că există o inteligenţă continuă şi non-localizată, prezentă la nivelul întregului Univers - idee care este contrară înţelegerii actuale care o loca­lizează strict la nivelul creierului uman.
Imaginea conştiinţei de câmp de energie care exprimă forţă şi informaţie este emisă nu numai de fizica cuantică, ci şi de tradiţiile spirituale orientale.
Ideea de câmp al conştiinţei, după cum vom vedea şi mai departe, poate oferi o explicaţie mai con­venabilă modului său continuu de funcţionare, ca unitate, ca un ansamblu unitar, decât aceea de expri­mare printr-o reţea neuronală individualizată.
Pot fi invocate mai multe argumente în acest sens. Dacă fiecare informaţie nouă îşi alege, mai mult, îşi formează reţeaua neuronală prin care se exprimă şi se memorează, cine face opţiunea: conştiinţa sau creierul care este doar o masă anatomică? Este logic să admitem că opţiunea este a conştiinţei, care „ştie" ce trebuie făcut. De altfel, experienţa mea profesio­nală m-a convins de mult, dincolo de litera cărţii, că sentimentele, gândurile, suferinţa psihică primară – şi, evident, nu cea secundară unei leziuni a creierului – îşi aleg nu numai reţeaua neuronală, ci şi biochimia prin care se manifestă.
Un alt argument: memoria. Sunt multe cer­cetări care sugerează că memoria are o distribuţie globală în creier şi nu este limitată doar la un grup de neuroni. Pot fi citate în acest sens lucrările lui Karl H. Pribram.
Hipocampul ar putea fi doar structura anato­mică cu rol de.decodificare, de evocare a engramelor cu memorie de lungă durată din câmpul conştiinţei. Mulţi suferinzi de boala Alzheimer, deşi au atrofie de hipocamp, pot evoca uneori fragmente de memorie minuţioase, greu de explicat, fără neuronii care au degenerat.
Vorbim astăzi de neurogeneză, de naşterea de noi neuroni în hipocamp, din celule stem în locul celor care au dispărut, întrebare logică: cum transmit neu­ronii care au murit informaţiile deţinute la cei ce se nasc? Nu putem să ne explicăm decât dacă admitem că noii neuroni iau informaţia din câmpul memoriei şi al conştiinţei.
Fizica cuantică a creat în domeniul cunoaş­terii o imensă falie epistemologică vorbind despre un univers în care logica clasică formală nu mai poate funcţiona. O entitate nu mai este egală doar cu ea însăşi ca în logica formală, ci poate fi egală cu orice altă entitate. Logica aristoteliană funcţiona după legea terţului exclus şi a raţiunii suficiente. Entitatea A nu Putea fi egală decât cu o entitate tot A, dar nu cu B.
Sau: 1+1 este egal numai cu 2. Aşa ne spune cel mai elementar raţionament.
In fizica cuantică funcţionează logica terţului inclus.
A = A = B sau C sau etc.
1 + 1 = 2,3,10 etc.
La nivel cuantic, materia se comportă la fel de bizar. Particulele subatomice se pot manifesta în două ipostaze în acelaşi timp: de unde şi departicule. Este principiul superpoziţiei. Lumina, spre exemplu, călă­toreşte sub formă de undă, dar când se proiectează pe o suprafaţă, ne apare ca o particulă. Din dubla sa ipos­tază de undă şi corpuscul, noi nu vedem decât forma de particulă, în prezenţa conştiinţei noastre se produce aşa-zisul colaps de undă, sau dispariţia undei. Mintea noastră este cea care produce acest efect.
Mintea noastră transformă universul cuantic invizibil al undelor, prin procese de percepţie, în Realitate concretă, vizibilă. Intr-o miime de secundă, prin percepţie, „undele de probabilitate" se trans­formă în particule sau, altfel spus, se transferă într-un univers microscopic devenind Realitatea care ne înconjoară.
Aceasta este „interpretarea de la Copenhaga", unde „pontif" a fost marele Niels Bohr.
Se ridică firesc întrebarea: dincolo de mintea noastră nu mai există materie? Indiscutabil că da, dar dincolo de noi domneşte ca dublură a tuturor lucru­rilor Conştiinţa Cosmică, marea minte a Universului, cum o numea cel ce a pus piatra de fundament a fizicii cuantice, Max Planck.
La o întâlnire ştiinţifică a fizicienilor de la Florenţa (1944), Max Planck făcea mărturisirea că, după ce s-a ocupat o viaţă întreagă de cel mai concret dintre lucruri - materia -, a ajuns la concluzia că Universul există numai pentru că particulele care con­stituie structura atomului din care toate sunt făcute sunt menţinute într-o perpetuă mişcare de o mare minte, aceea a Universului.
Aşadar, Universul pare a fi creaţia a două minţi: mintea divină sau cosmică şi mintea umană. S-a spus, pe bună dreptate, că noi suntem co-creatori de univers. Suntem obligaţi să admitem că, în aceeaşi măsură, şi celelalte fiinţe, prin percepţia redusă, fireşte, la nevoile lor, dispun de acelaşi mecanism de creare a realităţii. Vom înţelege astfel că toate fiinţele au marja lor de inteligenţă şi se supun aceloraşi legi. Ne impli­căm aşadar, fără să vrem, în ordinea Universului. Cari Gustav Jung menţiona, de asemenea, capacitatea conştiinţei de a organiza materia. „Aşa cum se mişcă mintea, se mişcă şi materia." în laborator, influenţa conştiinţei asupra materiei fizice este cel mai uşor de sesizat, prin efectul său asupra unor sisteme cu fluctu­aţii aleatorii, ne spune Dean Radin (1977), care a făcut numeroase studii în acest sens.
Este extrem de important să analizăm con­ceptul de conştiinţă şi prin prisma fizicii cuantice, nu pentru că aducerea sa în discuţie este astăzi la modă (a se vedea comentariul nostru în acest sens încă de la ediţia a II-a din 1992 a lucrării Inteligenţa materiei), ci pentru că analiza sub acest aspect are profunde impli­caţii pentru înţelegerea sa.
Voi pleca de la ideea accesibilă raţiunii noastre că, dacă ceva există, este obligatoriu să aibă o anumită natură. Nu poate exista ceva fără un suport concret. Am afirmat de multe ori că, dacă Dumnezeu există, pentru a putea acţiona asupra noastră şi a Universului, trebuie să fie exprimat printr-o minte raţională de dimensiuni cosmice şi printr-un câmp de forţă, de energie, chiar dacă poate fi complet diferit de cele pe care le cunoaştem până acum. Şi cred că energia sa este de o natură foarte subtilăO forţă nu poate fi modulată decât de către o altă forţă. Şi ultimul substrat al materiei din Univers nu este decât câmpul cuantic, căruia i se descriu proprietăţi care ne pot explica într-o largă măsură misterul existenţei noastre.
Mai întâi, trebuie spus că există şi alte dimen­siuni, în infinitul mic, dincolo de capacitatea noastră de percepţie, unde guvernează cu totul alte legi decât în lumea macroscopică accesibilă nouă. Pentru com­paraţie, vom exemplifica prin constatarea că pe vârful unui ac se pot găsi miliarde de bacterii. Există deci un univers, exprimat prin termenii de profunzimi ale materiei, hiperspaţiu, vid cuantic, câmp cuanticsau, vom vedea de ce, spaţiu spiritual. Oricât ar părea de incredibil, şi la acest nivel sunt spaţii largi şi forme diverse, spaţii uriaşe dacă le privim la scara lor de mărime.
Fizicianul David Bohm situează aceste profunzimi ale materiei la dimensiunea de 10-17, fiind considerat ultimul spaţiu ce poate fi obiectivat cu mijloacele fizice disponibile. Aici s-ar situa deci ceea ce numim câmp cuantic sau potenţial cuantic. La acest nivel electronul ar fi mobilizat, pus în mişcare de informaţie, iar infor­maţia este emanaţia unei inteligenţe.
Universul, spune David Bohm, este o hologramă gigantă, o holomişcare a lumii înfăşurate, care se află toată adunată într-un singur punct, către lumea noastră desfăşurată perceptibilă. In ordinea înfăşurată, fiind totul în totul interconectat, fiecare acţiune exercitată într-un punct se reflectă asupra întregului şi invers. Având indubitabile consecinţe, aşa după cum vom discuta, prin conştiinţă, prin modul în care gândirea noastră are o finalitate constructivă sau, dimpotrivă, distructivă, vom exercita un efect de aceeaşi natură asupra Universului. Chiar dacă din ignoranţă noi credem că Universul este indiferent la ceea ce facem noi, fizica cuantică ne spune că prin conştiinţa noastră ne implicăm în ordinea sau în dezordinea sa. Cum fiecare dintre noi este un univers aparte, înţelegem că la nivel de conştiinţă ne intersectăm cu universurile tuturor semenilor şi cu marele Univers de dincolo de noi.

Sursa: Fragment din cartea:
MINTEA DE DINCOLO.  Sinteza şi semnificaţia experienţelor morţii clinice
de Dumitru Constantin-Dulcan,
Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu