joi, 25 mai 2017

Krishnamurti - Timpul - Suferinţa - Moartea

Sunt ispitit să vă spun povestea unui mare discipol care a mers la Dumnezeu pentru a-i cere să-1 înveţe adevărul. Sărmanul Dumnezeu îi spuse: "Prietene, este o zi atât de călduroasă, adu-mi te rog un pahar cu apă." Aşa că discipolul plecă şi bătu la uşa primei case la care nimeri. O tânără fermecătoare se ivi în prag, el se îndrăgosti pe dată de ea, se căsătoriră şi avură împreună mai mulţi copii; discipolul uită cu desăvârşire sarcina pe care o avea de îndeplinit, într-o bună zi începu să plouă, apa căzu în torente zile de-a rândul, străzile fură inundate iar casele măturate de apele vijelioase. Discipolul îşi luă soţia, puse copiii pe umeri şi, în timp ce se strecura afară, strigă: "Doamne, te implor, îndură-te de noi,", iar Domnul îi răspunse: "Unde este paharul cu apă pe care ţi l-am cerut"?
Este o poveste destul de potrivită, fiindcă cei mai mulţi dintre noi gândesc in termeni de timp. Omul trăieşte în sfera timpului.  Născocirea viitorului a fost jocul favorit al evadărilor sale.
Noi gândim că se pot ivi schimbări în noi înşine în decursul timpului, că ordinea în noi înşine poate fi clădită  puţin  câte  puţin,   cu   mici  adăugiri  în fiecare zi. Insă timpul nu aduce nici ordinea şi nici pacea, aşa că trebuie să încetăm să mai gândim în termeni de evoluţie treptată. Aceasta înseamnă cã pentru noi nu trebuie să mai existe nici un mâine-chiar în clipa aceasta trebuie să punem ordine în noi înşine
Când suntem ameninţaţi de un pericol imediat timpul dispare, nu-i aşa? Acţiunea este imediată însă noi nu vedem pericolul multora din problemele noastre şi de aceea inventăm timpul ca un mijloc de a le învinge. Timpul este totuşi înşelător, căci nu ne ajută cu nimic să producem o schimbare în noi înşine. Timpul este o mişcare pe care omul a împărţit-o în trecut, prezent şi viitor. Câtă vreme va împărţi timpul în felul acesta, omul va trăi în permanentă stare de conflict.
Este oare învăţătura o chestiune de timp? Noi nu am învăţat, în ciuda atâtor mii de ani, că există o cale mai bună de a trăi decât să ne urâm şi să ne ucidem unii pe alţii. Problema înţelegerii timpului este foarte importantă dacă vrem să găsim o cale de ieşire din această viaţă monstruoasă şi lipsită de sens.
Primul lucru pe care trebuie să-lînţelegem este că noi nu putem pătrunde natura timpului fără a avea acea prospeţime, acea puritate a minţii despre care am vorbit. Noi suntem sufocaţi de mulţimea problemelor noastre şi ne simţim pierduţi în această confuzie. Ei bine, dacă cineva se rătăceşte într-o pădure, care este primul lucru pe care îl face? Se opreşte şi priveşte în jur, nu-i aşa? Insă noi cu cât suntem mai confuzi, cu cât suntem mai sufocaţi de viaţă, cu atât gonim mai mult de la un capăt la altul, căutând, întrebând, implorând, cerşind.
Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să punem capăt cu desăvârşire acestei căutări interioare. Şi dacă ne oprim lăuntric, psihologic, mintea noastră devine foarte liniştită şi foarte clară. Atunci putem examina cu adevărat procesul timpului.
Probleme psihologice nu există decât în timp; cu alte cuvinte ele se manifestă numai când contac­tul nostru cu evenimentele este incomplet.Tocmai această abordare incompletă a problemei este cea care creează problema. Când răspundem în mod parţial, fragmentar la o provocare, când încercăm să o evităm sau când nu o întâmpinăm cu întreaga noastră atenţie, noi creăm o dificultate de ordin psihologic care va dura atâta timp cât atenţia noastră va fi incompletă: care va dura atâta timp cât vom spera să o rezolvăm "într-una din zilele următoare".
Ştiţi oare ce este timpul? Nu timpul ceasornicului, nu timpul cronologic, ci timpul psihologic? Este intervalul dintre idee şi acţiune. Mobilul ideii este auto-protecţia, crearea unei stări de siguranţă. Acţiunea este întotdeauna imediată; ea nu se realizează în trecut sau In viitor. Făptuirea se realizează întotdeauna în prezent, însă acţiunea este atât de periculoasă, atât de nesigură, încât ne conformăm unei idei sperând că ea ne va da o oarecare siguranţă.
Să privim, aşadar, la aceasta în noi înşine. Avem o idee despre ceea ce este drept şi nedrept, sau o concepţie ideologică despre noi înşine sau despre societatea în care trăim şi ne pregătim să acţio­năm. Acţiunea noastră se va conforma la această idee, va încerca să se apropie cât mai mult de ea şi de aici va rezulta un conflict, în acest fel se produce ideea, intervalul şi acţiunea, în acest interval, care este determinat în mod esenţial de gândire, se află întregul câmp al timpului psihologic.
Când ne gândim la o fericire viitoare, ne imagi­năm aşa cum vom fi, după ce vom fi obţinut un anumit rezultat. Gândirea, observând dorinţa si continuitatea dorinţei pe care ea însăşi o susţine şopteşte: "Mâine voi fi fericit; mâine voi avea succes-mâine lumea va fi frumoasă." în acest fel gândirea creează acest interval care este timpul.
Dar oare nu am putea opri timpul în loc? Nu am putea trăi atât de complet încât să nu mai existe nici un mâine asupra căruia să reflecteze gândirea? Fiindcă timpul este suferinţă. Poate că ieri, sau în miile de ieri pe care le-aţi lăsat în spate, aţi iubit sau aţi avut un prieten care s-a dus, iar aceste amintiri rămân. Vă gândiţi la acele plăceri sau la acele dureri - priviţi înapoi, dorind, nădăjduind, regretând şi astfel gândirea, revenind mereu şi mereu asupra aceloraşi teme, naşte ceea ce numim suferinţă şi dă continuitate timpului.
Atâta vreme cât există acest interval de timp care a fost creat de gândire, există suferinţă, există continuitatea fricii. Atunci pe bună dreptate se ridică întrebarea, dacă este cu putinţă ca acest interval să dispară. Dar dacă vă întrebaţi: "Se va sfârşi el vreodată?", aceasta este o întrebare ieşită dintr-o idee, căci gândiţi în termeni de reuşită şi prin urmare cădeţi din nou în plasa timpului.
Să analizăm acum problema morţii, care este o preocupare majoră pentru cei mai mulţi oameni. Cunoaşteţi moartea; ea este permanent prezentă, se plimbă zilnic printre noi. Este oare cu putinţă să o întâmpinăm atât de deplin încât ea să nu mai reprezinte deloc o problemă? Pentru un astfel de contact, orice credinţă, orice speranţă, orice frica cu privire la moarte trebuie să ia sfârşit, altminteri abordăm acest lucru extraordinar prin intermediul unei concluzii, unei imagini, unei nelinişti premedi­tate şi de aceea o întâmpinăm în lumina timpului.
Timpul este intervalul dintre observator şi lucrul observat; aceasta înseamnă că voi, observatorul, sunteţi înfricoşaţi de întâlnirea cu acest lucru care se cheamă moarte. Voi nu ştiţi ce înseamnă moartea; aveţi tot soiul de speranţe şi de teorii despre ea; credeţi în reincarnare, în înviere, sau în ceva numit suflet, atman ['Cel mai înalt dintre cele şapte principii ale omului. Este Sinele suprem, esenţa Sinelui pe toate planurile. Este Sinele universal (Brahman) prezent în fiecare om.(N.T.)] , o entitate spirituală care este în afara timpului şi căreia îi daţi diferite denumiri.
Ei bine, aţi descoperit prin voi înşivă că sufletul există? Sau este doar o idee care v-a fost transmisă? Se află oare cu adevărat ceva permanent, continuu, dincolo de gândire? Dacă acest ceva poate fi conceput, înseamnă că el se află în câmpul gândirii şi prin urmare nu poate fi permanent, fiindcă nimic nu este permanent în domeniul gândirii. A desco­peri că nimic nu este permanent are o importanţă imensă, căci numai atunci mintea devine liberă, numai atunci poată să vadă cu claritate, şi în aceasta se află o mare bucurie.
Nu putem fi înfricoşaţi de necunoscut, pentru simplul motiv că nu îl cunoaştem. Moartea nu este decât un simplu cuvânt. Cuvântul, imaginea, iată cine a creat frica. Puteţi privi la moarte fără a avea imaginea morţii, dat fiind că imaginea dă naştere gândirii?
Această gândire creează frica; când ne dăm seama de acest lucru încercăm să creăm o rezistenţă împotriva inevitabilului, sau să inventăm nenumărate credinţe care să ne pună la adăpost de frica de moarte. De aici provine spaţiul dintre noi şi lucrul de care suntem înfricoşaţi - spaţiul unei durate, spaţiu care presupune în mod necesar un conflict.
Gândirea care dă naştere la frica de moarte spune: "Să o amân, să o evit, să o ţin cât mai departe cu putinţă, să nu mă gândesc la ea", dar în tot acest timp, ea nu face decât să se gândească la moarte. Când ne propunem să nu ne gândim la ea, deja ne-am gândit la mijloacele prin care s-o evităm. Suntem înfricoşaţi de moarte, tocmai pentru că încercăm să o alungăm.
Omul a separat viaţa de moarte. Intervalul dintre a trăi şi a muri este frica; frica este cea care creează acest interval de timp. A trăi, înseamnă chinul nostru zilnic, blestemul nostru zilnic, suferin­ţa şi confuzia zilnică şi, din când în când, anumite deschideri către zări fermecătoare. Aceasta numim noi a trăi şi ne este teamă de moartea care pune capăt acestor nenorociri. Mai curând ne agăţăm de cunoscut, decât să facem faţă necunoscutului - cunoscutul însemnând casa noastră, mobila noastră, familia noastră, caracterul nostru, munca noastră, ştiinţa noastră, singurătatea noastră, zeii noştri. Pe scurt, cunoscutul este această entitate care se învârteşte neîncetat în jurul ei înşişi, în limitele existenţei sale amare.
Noi gândim că viaţa înseamnă a ne afla mereu în prezent şi că moartea este un eveniment care ne aşteaptă într-un viitor îndepărtat, însă nu ne-am întrebat niciodată dacă această bătălie de fiecare zi este cât de cât trăire.   Noi dorim  să cunoaştem adevărul  despre  reîncarnare,   dorim   o   dovadã a supravieţuirii,   ascultăm  vorbele  clarvăzătorilor, concluziile studiilor metapsihice, însă nu ne întrebăm  niciodată, niciodată, cum să trăim cu adevărat - cum să trăim cu încântare, cu frumuseţe, fiecare zi.
Noi am acceptat că viaţa înseamnă agonie şi suferinţă, ne-am obişnuit cu acest lucru şi ne gândim că moartea este ceva ce trebuie evitat cu grijă. Şi totuşi, când ştim să trăim cu adevărat, moartea este extraordinar de asemănătoare cu viaţa. Nu se poate să trăim fără ca, în acelaşi timp, să nu murim. Nu putem să trăim dacă nu murim psihologic în fiecare clipă. Acesta nu este un paradox intelectual. Ca să trăim complet, total, ca şi cum fiecare zi ar fi o nouă frumuseţe, trebuie să murim pentru ziua de ieri, altminteri trăim mecanic, iar o minte mecanică nu poate cunoaşte niciodată ce este iubirea, nu poate cunoaşte nicio­dată ce este libertatea.
Pe noi, în general, ne înfricoşează moartea pentru că nu ştim ce înseamnă cu adevărat viaţa. Nu ştim cum să trăim şi de aceea nu ştim cum să murim. Câtă vreme ne va fi frică de viaţă, ne va fi frică de moarte. Omul pe care viaţa nu îl înspăi­mântă, nu se teme că se va găsi intr-o nesiguranţă totală, căci el ştie că lăuntric, psihologic, nu există siguranţă.
A nu căuta siguranţa, înseamnă a participa la o mişcare nesfârşită în care viaţa şi moartea sunt unul şi acelaşi lucru.   Omul  care  trăieşte  fără conflicte, care trăieşte cu frumuseţe şi iubire, nu se teme de moarte, fiindcă a iubi înseamnă a muri. Dacă  muriţi   pentru   tot   ceea   ce   cunoaşteţi, inclusiv pentru memoria dumneavoastră şi pentru tot ceea ce aţi trăit, atunci moartea devine o purificare un proces de întinerire; atunci moartea conferă inocenţă şi numai cei inocenţi sunt pasionaţi,  şi nicidecum oamenii credincioşi sau cei care caută să afle ce se întâmplă după moarte.
Pentru a descoperi cu adevărat ce se întâmplă atunci când murim, trebuie să murim... aceasta nu este o glumă. Trebuie să murim nu fizic ci psiho­logic, lăuntric, să murim pentru tot ceea ce ne-a produs plăcere şi pentru tot ceea ce ne-a produs amărăciune. Dacă ştim să murim pentru unul din lucrurile care ne-au încântat, fie acesta deosebit de însemnat sau complet lipsit de importanţă dar să murim în mod firesc, fără vreo constrângere sau argumentare, înseamnă că ştim ce înseamnă a muri.
A muri înseamnă a ne goli mintea, a ne goli de aspiraţiile, de chinurile şi de plăcerile zilnice. Moartea este o reînnoire, o mutaţie în care gândirea nu mai intervine deloc, fiindcă gândirea înseamnă vechiul. Când există moarte, ia fiinţă ceva cu totul nou.
Eliberarea de cunoscut înseamnă să murim pentru ceea ce este vechi şi abia atunci începem să trăim cu adevărat.

sursa: http://www.ceruldinnoi.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu